"Classical musicians used to be taught to improvise," spune Nigel, "but it’s rare to find that now."
Nigel Kennedy e un rebel scapat din cazarma conservatorului. Vioara inseamna deja disciplina, dar sa faci vioara de performanta in muzica clasica va sa zica sa te supui unui munte de rigori, un purgatoriu care are la iesire un public fascinat, care te aplauda din sali mari (unde nu se bea bere). Dar pe el nu l-a chinuit doar Yehudi Menuhin – primul mentor – ci si Stephane Grappelli, care l-a scos la timp si in lumea jazzului. Asta a fost, probabil, supapa care i-a salvat cariera in muzica clasica, ca la debandada care-i in sufletul lui, ar fi rupt-o la fuga cu totul, nu doar pentru 5 ani (‘92-’97) – cand s-a abandonat pentru o viata libera, de cartier.
Deci el a fost de la bun inceput un interpret neconventional de vioara "culta". Punker cult, adica. Intr-o sala mare, incearca sa reaseze publicul in atmosfera de carciuma, in care – visul lui – mesenii sa incremeneasca cu bere in mana ascultandu-l. La noi a inceput prin a cobori in public, ne-a vorbit cu gesturi de cartier si cu accent cockney, adica, asta sunt eu, frate, ma cumperi? Dar debandada culturala afisata intra in coliziune cu o disciplina de maestru al viorii. Rigoare in serviciul libertatii. (Na, c-am dat una adanca, scuze). Iar mesajul lui obraznic, adresat confratilor din ghetoul muzicii severe, este sa faca bine si sa recupereze o lectie care, istoric, a existat: sa improvizeze.
P.S. Saptamana trecuta am meditat la artistii care au tarife pentru concerte de campanie electorala; am exemplificat cu cateva nume luate copy/paste dintr-un cotidian; ei bine, am gresit: s-a suparat Florin Chilian care se pare ca nu numai ca nu canta in campanie, dar mai e si destul de suparat pe politicieni. Ma jur sa casc ochii data viitoare.