Un om pasional de Marius Chivu este o recenzie la romanul lui Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Editura Humanitas, 2009, aparuta in www.dilemaveche.ro.
În mai puţin de doi ani de zile s-au scris cîteva cărţi foarte bune despre Eminescu, semn, zic eu, al unei destinderi şi deschideri culturale a mentalului critic de la noi, trecut după ’89 prin nenumărate bătălii critice, teoretice şi ideologice de uzură, care au făcut ca istoria şi critica literară să resimtă tot felul de inhibiţii. Cu atît mai mult cu cît subiectul Eminescu a cunoscut toate formele de expunere publicistică şi pe toate tonurile posibile. S-a scris oricum, numai relaxat şi profesionist nu. Cel mai recent exemplu de publicistică ciudată fiind ancheta „Metamorfozele curentului anti-eminescian“ realizată de revista Discobolul nr. 133-134-135, anchetă plină de confuzii, resentimente, patetisme şi inepţii, unde tot felul de nume obscure (există şi excepţii, fireşte) îşi aduc omagiile, îşi dau cu părerea, se lamentează şi-i afurisesc pe „antieminescieni“ (oricine ar fi aceştia) într-un limbaj pamfleto-vindicativ-profetic, cel puţin ridicol. Din fericire, numai anul trecut au apărut cîteva cărţi care au revigorat exegeza eminesciană, cărţi inteligente, documentate, scrise altfel. Iulian Costache a adunat toate elogiile (şi premiile) cu Eminescu – negocierea unei imagini (Editura Cartea Românească), Ilina Gregori a revenit cu Ştim noi cine a fost Eminescu? (Editura Art), iar de curînd Ioana Vasiloiu a publicat un volum substanţial, îndelung aşteptat şi nepreţuit ca utilitate despre Receptarea critică a lui Eminescu, pînă la 1930 (Editura MNLR). Practic, Ioana Vasiloiu a cercetat, analitic şi comparativ, şi a sistematizat toate textele critice (articole, prefeţe la ediţii, studii, notiţe etc.), ediţiile apărute în perioada 1866-1930, dar şi memorialistica şi corespondenţa contemporanilor, într-un volum care dă adevărata măsură a receptării şi editării lui Eminescu de pînă la 1930. Efortul trebuie să fi fost uriaş, dar reuşita este remarcabilă şi ar fi păcat ca autoarea să nu continue.
Despre omul din scrisori este însă, de departe, cea mai frumoasă carte care s-a scris despre Eminescu. Avînd la bază articolele, publicate în revista 22, dedicate în anul 2000 celor 93 de scrisori inedite dintre Eminescu şi Veronica Micle („această postulare cvasitotalitară a erosului în cele mai naturale ipostaze ale sale“), volumaşul de faţă nu este atît un eseu, cît o incursiune personalizată, savuroasă, scrisă cu verva şi cu voluptatea stilistică binecunoscute, în intimitatea celui mai celebru şi misterios cuplu din literatura română. Ceea ce porneşte ca o pledoarie nostalgică pentru tipul de comunicare epistolară devine curînd o poetică a criticii histrionice care ar putea recupera publicul larg pierdut al literaturii, printr-o „reumanizare a trecutului“: întoarcerea omului din spatele autorului prin reconsiderarea contextualului biografic şi amoros.
Istoric bonom al vieţii literare şi mare amator de memorialistică, Dan C. Mihăilescu propune ca intrare în lumea literaturii culisele, bîrfa şi bileţelul („Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice, mai putem spera să trezim apetitul adolescentin de lectură şi exegeză adecvată“). Altfel spus, strălucirea textului artistic va fi posibilă prin devoalarea contextului uman. Metoda nu e originală, numai că la noi n-a prins. Literatura română este (supra)populată de personaje fascinante, dar, cu excepţia lui Mateiu I. Caragiale, scriitorii trecutului nu i-au ispitit pe criticii sau pe scriitorii prezentului să le valorifice potenţialul biografic. Ceea ce poate părea exces de impresionism, intimism şi biografism este, ca şi în cărţile Ioanei Pârvulescu, doar o formă personalizată superioară de a intra, cu multă înţelegere, în intimitatea umană a unor scriitori concuraţi în mentalul colectiv de propriile statui şi de prejudecăţile critice depuse în timp pe opera lor. Metafora „intrării dinspre grădină“ este frumoasă tocmai pentru că exprimă o blîndă indiscreţie. Căci, fără a cădea în trivialul şi privatul senzaţionalist desprins cu totul de artă, politic şi social şi, mai ales, fără a sacrifica informaţia documentară, istoricul literar indiscret, dar tandru conferă portretului scriitorului de manual viaţă (privată) şi autenticitate (emoţională). Dincolo de seducţia exercitată asupră-i de literatura epistolară, această apropiere de omul Eminescu din scrisori criticul o datorează, aşadar, intenţiei de eliberare şi de reumanizare a „poetului naţional“, devenit „sluga ideologiei“, depăşind atît de nocivele demersuri (de)mitizatoare. Salutînd „valurile de umanitate“ din scrisori şi redîndu-i omenescul necesar empatiei cititorului, Dan C. Mihăilescu îi face lui Eminescu un serviciu uriaş.
Cu entuziasm şi cu vădite delicii detectivisto-voyeuriste, criticul realizează tot felul de digresiuni şi corespondenţe, cadrează şi pune în paralel (amendînd opiniile lui G. Călinescu şi reacţiile unor Cristian Tudor Popescu sau Laurenţiu Ulici), stabileşte cronologii, reconstituie cît mai mult din puzzle-ul sentimental, din naturaleţea, concretul şi profunzimea emoţional-erotică a cuplului „încremenit de zeci de ani în suprafaţa etichetelor de mit naţional, legendă istorico-literară, categorie etno-sentimentală etc.“. Avînd mereu la îndemînă citate din scrisori, Dan C. Mihăilescu reface, de fapt, portretul amoros al lui Eminescu şi al Veronicăi (căreia îi reabilitează pe merit şi feminitatea, şi dragostea pentru poet) armonizînd contrariile şi contradicţiile pînă în punctul în care compară epistolarul amoros eminescian cu discursul personajelor caragialiene. Pus şi pe fundalul mentalităţilor şi moravurilor din epocă, iubirea celor doi este citită în cheia erotică din piesele scrise chiar în perioada aventurii cu cel de-al treilea partener al triunghiului amoros: Veronica apare ca o Zoe Trahanache, Eminescu, un fel de Rică Venturiano sau Chiriac. Astfel, criticul relevă deopotrivă „natura profundă a pasionalităţii“ personajului caragialian şi „natura firească“ a cuplului eminescian; mai mult, în secvenţa intitulată „Idei cu patimă“, schiţează un veritabil tablou de epocă modernă românească pornind tocmai de la cuvîntul-cheie pentru înţelegerea adecvată a relaţiei celor doi: pasiunea. Aceasta fiind, de fapt, sursa relativului echivoc al relaţiei lor şi legătura dintre frivolitatea şi dramatismul care le-a definit dragostea.
Un ultim capitol se ocupă de strategiile discursului epistolar, pluralitatea eului poetului fiind urmărită atît în corespondenţa publică şi familială, cît şi în corespondenţa cu Veronica: „un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, cînd vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod, eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii“.
Despre omul din scrisori este un adevărat ghid de lectură a scrisorilor lui Eminescu şi a pasionalei iubiri pentru Veronica Micle. Restul e literatură.