Stiu de la lectiile de biologie, sau poate din ce am descoperit singur cu lupa, ca acesti tantari care imi bantuie noptile sunt femele.
Femele sau nu, momente mai mari de panica decat zilele astea nu am trait niciodata. Pana acum, tantarii erau un accesoriu al verii. Delicate musculite cu bazait aproape inaudibil. Apareau, dispareau, aveai doi-trei in casa, ca na, asa face natura, iar tu puteai sa ii omori sau nu. Acum lucrurile s-au schimbat.
Joc in filmul „Pasarile“ cu tantari. Ziua, casa are peretii albi. Cum se lasa intunericul, nenorocitii slabanogi ies din spatele hainelor, de sub pat, de pe sub usi sau dintre tocurile geamurilor si zboara in formatii de cate patru spre pat. Inchizi lumina si auzi un bazait general, ca si cum intreg blocul ar fi luat cu asalt. Ii aud lovindu-se cu capatanile de tablia patului. Nu sunt niste tantari normali. Sunt atat de mari incat se pot imbolnavi chiar ei de malarie. Ii vad dimineata odihnindu-se pe perete, si daca apuc sa-i strivesc intre degete, sangele imi sare pe fata ca intr-un film cu ninja si shaolini. Atacurile lor sunt deosebit de perverse. Te ciupesc prin haine, se inghesuie pe talpa, sfredelesc cea mai fina piele, paraziteaza vene, ochi, urechi. Iti acoperi disperat mainile si picioarele cu textile iar din tine mai ramane doar un cap imobil pe care se pot aseza oricati.
Esti ca un pion cazut pe o tabla de sah. Azi dimineata, de pilda, am reusit sa omor unul cu buzele. Pur si simplu, se asezase pe brat si nu am gasit alta solutie, in disperarea acumulata o noapte, decat sa-l lovesc cu gura. Nu l-am inghitit. Doar l-am ametit, dupa care m-am suit cu toata greutatea barbiei si am adormit, intr-un final, fericit, cu un zambet murdar de tantar pe fata.