Nu-mi vine sa cred… ca sunt deja 20 de ani de cand Nirvana a aruncat asupra lumii bomba punk nihilist-exaltata care s-a numit Bleach (album pe care puristii, adica acei indivizi patimasi care se dezic de o trupa din secunda in care ea devine celebra, il considera “capodopera” trupei). Evident, exista deja o editie delux pe teava. Si din moment ce Nirvana e trupa care a pus casa de discuri Sub Pop pe harta rock-ului, e de asteptat ca label-ul din Seattle sa celebreze aceasta aniversare in stil. Mai ales ca Kurt a fost ultimul icon rock pe care omenirea l-a cunoscut.
Sigur, suna usor pompos. Muzica buna a continuat sa se scrie. Dar, iata, suntem in 2009 si Kurt a ramas cel mai mare star rock al ultimilor doua decenii. Odata cu el a disparut acea sinergie pulverizatoare dintre muzica sa furtunoasa si spiritul sau torturat, care ii dadea uriasa abilitate de a comunica emotii reale, oneste, unei intregi generatii. Eruptia Nirvana, intr-unul dintre cele mai sumbre peisaje muzicale ale anilor ’90 a fost cu atat mai viguroasa, pe cat de neasteptata.
Bleach-ul, urmat de mult mai faimosul Nevermind-ul, a fost un atac profund asupra Americii bigote si letargice si un binecuaintat loc de intalnire pentru fanii rock-ului: acei carora le placea puterea Metallica, dar nu puteau suporta lipsa lor de melodie, fanii compulsivi Pixies si adolescentii nevrotici deziluzionati de Guns N’Roses, pe vremea aceea auto-intitulata, vai, The Most Dangerous Band in the World.
Nirvana a indepartat elementul machist si masturbator din rock si a imbratisat vulnerabilitatea cu un sentiment aproape feminist: in loc sa se laude cu orgii in grup, vorbeau despre fete violate, misoginie si drepturile femeilor.
Lucrul cel mai fantastic in legatura cu ascensiunea grupului a fost faptul ca n-a existat niciun plan, niciun periaj mediatic strategic, nu tu flirt cu radio, nu tu dealuri murdare. Nirvana a razbit doar cu calitatea magnifica a sunetului lor, facand milioane de adolescenti sa descopere cat de excitanta poate fi muzica rock. Dar, mai presus de toate, era Kurt Cobain, un rock star too good to be true, prea adevarat ca sa fie inventat. Cu figura sa christica atat de copertabila, de inger punk, cu fragilitatea si empatia care-l inconjurau ca o aura, cu contradictiile sale sfasietoare, cu vocea aia fuck up/ fuck you ca o rana deschisa, el era pastorul unei generatii care s-a trezit peste noapte de la a fi ignorata, la a fi reprezentata. Generatia X.
Articol publicat pe www.hboclub.ro.