Privind la TIFF din Clujul 2000
Mai întâi trebuie să știți, voi, cei care citiți textul ăsta în București și, probabil, la o bere, că la Cluj nu exista viață înainte Festival. Adică aia nu era viață. Ca să înțelegeți: când șofam spre Cluj și era puțintel cam târziu, trebuia să-mi rog prietenii încă de pe la Sibiu să ocupe o cârciumă și s-o țină deschisă până ajungeam io flămând și însetat. Clujenii muncesc, deci se culcau devreme. Orașul era aproape pustiu de la ora 10 seara. Și nici nu se prea întâlneau între ei. Asta se întâmpla acum vreo 15 ani, adică atunci când începea să se gândească Tudor Giurgiu la organizarea primei ediții a festivalului. Or’, zilele trecute, în timpul TIFF, Clujul era o tabără uriașă în care niște triburi de bizari, perfect amestecați cu mototoii ardeleni, consumau în draci filme, bere, concerte de jazz, rock, petreceri, bere, workshopuri și bere. Am început cu povestea asta pentru că toți cei care au trăit experiența TIFF vorbesc în primul rând despre “atmosfera extraordinară din oraș”. No! Ca să vezi ce-o ajuns Cluju’! Ba, stai așa, că nu numa’ Clujul ci și Mănășturul. Adică nu a fost “ocupat” doar centrul istoric al urbei, cu toate sălile lui de cinematograf, cu cele două teatre, universități, cluburi și piața centrală: organizatorii au dus filmul într-unul dintre cele mai mari cartiere unde au organizat proiecții gratuite în aer liber. Așa a ajuns TIFF să-și bată, în anul ăsta propriile recorduri: 110.000 de participanți. Iar în cele 10 zile cât durează se naște sentimentul de mare familie. De aceea clujeanul din mine ține să mulțumească Primăriei și Prefecturii transilvane, Ministerului Culturii, ICR-ului, CNC-ului – tuturor partenerilor și sponsorilor TIFF care n-au pus bețe în roate sau i-au ajutat pe Tudor Giurgiu și zecile de oameni din echipa lui* să trezească orașul în care m-am născut.