Dupa aproape 2 ani de pauza, vineri s-a reluat la Cinema Scala, unul dintre cele mai simpatice si neconventionale event-uri cinematografice de pe la noi – Fest’Asia, singurul festival de film asiatic de prin partile acestea de Europa/ lume.
Cu mai putin public decit as fi sperat, avind in vedere vitalitatea, dementa, originalitatea si eclectismul cinematografiilor din acea zona. Caci, cinstit vorbind, mai nimic din ce-au produs Europa si America prin ultimele 2 decenii nu se prea compara – si nu doar vizual – cu productiile venite din Hong Kong, Coreea de Sud, Japonia, Thailanda, Taiwan s.a.
Lasind insa deoparte, pe moment, asemenea circoteli, merita salutata ideea deschiderii cu Gin Gwai/ The Eye (2002), prima parte dintr-o trilogie (vizionabila in intregime pe durata festivalului) a hong kongezilor frati Oxide Pang Chun si Danny Pang Fat.
Daca ati vazut cumva, prin cine stie ce eroare de calcul, penalul remake american de anul trecut in care Jessica Alba dadea ochii peste cap si zbiera ca sa se/ne convinga ca poa’ sa joace, uitati rapid de el.
Si de multele horrors de varii calibre venite din tarile populate de oameni mici cu ochii oblici care s-au mai vazut si pe la noi in ultimii ani. Din doua motive:
1. The Eye a fost intre primele din gama asta, cu fantome inspaimintatoare sau doar confuzante venite de „dincolo”, deci printre cele care au pionierat efecte si socuri (in special sonore – mare atentie la sound design!, un mare plus al filmelor extrem-orientale) care au devenit, mai ales importate alandala, norma prin filme de groaza mult mai stupide.
2. The Eye nu e tocmai un simplu horror, mai ales raportat la dracia care a lansat moda asta, Ring (Hideo Nakata, ’98), ci si un soi de analiza a perceptiilor vizuale si o meditatie, cit se poate ancorata in traditia budista, asupra reincarnarii si motivelor unor fantome de-a adasta prin lume dupa moarte.
Set-up-ul? Mun (Lee Sin-je aka Angelica Lee, altminteri popstar chinezo-malaezian si logodnica lui Oxide Pang), oarba de la 2 ani, incepe sa vada chestii nu tocmai linistitoare dupa un transplant de cornee si, dupa diverse rataciri si spaime, ajutata de psihterapeutul care ar trebui sa-i inleasneasca adaptarea la lumea vazatorilor, porneste in cautarea donatoarei.
Ce conteaza aici si deosebeste filmul fratilor Pang de masa chestiilor cu fantome care vor daca nu razbunare, macar o incheiere corespunzatoare, e excelentul instinct pictural al regizorilor, care schimba fara sa clipeasca registre narative (thriller, horror, poveste cu fantome, drama si, in socantul final, disaster movie halucinant), folosesc convingator trucuri simple (miscari de camera, schimbari de focus care trec brusc de la ceata si siluete confuze la o claritate amenintatoare s.a.) si schimba cheile coloristice in acord cu zonele prin care se plimba filmul – partea intai, hong kongeza, e scaldata, pe linga albul laptos care domina primele zile in care Mun poate vedea, ca si viziunile ei, in tonuri metalice gri-albastre, in timp ce episodul thailandez spre care evolueaza investigatia protagonistilor e dominat, pe linga flashback-uri in alb-negru si note de sepia, de un ocru arzator.
In deschidere, pe linga The Eye, s-a putut vedea si un prim short (mai multe, duminica, in grupajele Short Asia 1&2) coreean sinistru, punctat de specificul umor negru & sec al acelei cinematografii, The Perfect Red Snapper Fish (r. Bae Yong-keun, 2005), in care, ritmat de tipicele monotonii, un june bucatar se mutila (inclusiv scotindu-si un ochi) pentru a reusi sa prepare corespunzator, blestematul peste din titlu.
*
Surpriza (sau socul, daca e sa fim mai „la tema”) zilei a fost insa filmul de noapte, primul din focus-ul thailandez al editiei – Body (Body … Sop 19, 2007 al debutantului Paween Purikitpanya, dar venit de la aceleasi studiouri care-au produs si Shutter (originalul, nu remake-ul tembel aterizat si pe ecranele autohntone) si Alone (pe care il puteti vedea sambata).
Un horror lent, sanglant, violent, extrem de incurcat in modul in care alege sa-ti livreze povestile din spat,e biografiile personajelor s.a.
Pe scurt – un tinerel student, Chonlasit (Arak Amornsupasiri, altminteri chitarist in trupa rock locala Slur*) intors confuz de la un concert unde, semi-adormit, a avut un cosmar care va tot reveni, egal-infiorator si din ce in ce mai detaliat, pe parcurs, cu un trup de femeie transat marunt cu un ditai cutitul, singe peste tot, saci si un soi de pisica CGI-zata care e atit de oribil-sinistra incit nu ai sanse s-o uiti prea curind. In cele 2 ore de desvaluire a povestii, mai ai parte, pe linga unul dintre cele mai ingrozitoare spectre din memoria recenta (chiar si pe inaltele standarde ale asiaticilor) – lung, descuamat, purulent, cu ochii scurgindu-i-se sau iesindu-i din orbite, o limba monstruoasa si celebra deja pleata neagra invirtosata cum si pe unde nu te-astepti – de varii dezmembrari, un trup scufundat in acid, un fetus putred, niste istorii aparent (initial) colaterale despre hipnoza; si spaima cit cuprinde.
Si da, twist-uri peste twist-uri, care, desi in mare parte anticipabile, sint cit se poate de eficiente.
Oricum, o oroare pe care n-o poti uita usor, amestecind pe linga sperieturile de rigoare si monstruozitatea de fantoma, ceva idei despre vinovatie, constiinta, amintiri ascunse.
Plus frumoasa (in varianta inca respirind) femeie care pare cheia misterului, jucata de impozanta Patharawarin Timkul, fotomodela care a debutat (toate se leaga….) in Bangkok Dangerous (1999), primul film al fratilor Pang.