Al treilea episod din Step Up, redat in 3D, nu adauga nimic nou la fundatia subreda construita de primele doua “dansuri ale dragostei” in 2D, este doar more of the same: mai mult material taiat grosolan pe acelasi tipar.
Noua dimensiune adauga totusi un strat aparte la experienta cinematografica, pentru spectatorul prevenit sa nu se astepte la consistenta reala – pentru aceia dintre noi care, in mod constant, bat ritmul din castile mereu incolacite-n jurul gatului pe strada si la birou, apropierea de ecran vine ca o imbunatatire sensibila. Un inlocuitor acceptabil al povestii, daca nu total absente, mai mult ca sigur tratate ca umplutura – dansul, din nou, este personajul principal care convoaca toate resursele din fata si din spatele camerelor, estompand granita dintre arta cinematografica si videoclip muzical (in favoarea celui de-al doilea).
Be fab in 2 timpi si 300 de miscari
Originalitatea Hollywood-ului aflandu-se in criza si ea ca restul lumii, scenaristii lui Step Up au dezvoltat un spin-off, pornind de la personajul Moose (interpretat de Adam G. Sevani), din al doilea Dans. Spre bucuria parintilor lui, el si-a revizuit, aparent, prioritatile, si incepe anul universitar la NYU, specializandu-se in inginerie. Insa primul pas studentesc in campusul “capitalei mondiale a dansului” il face cu stangul, angajandu-si toate membrele intr-o batalie stradala (dansanta, desigur) cu echipa Samurailor. Declarat invingator si luat la ochi de invinsi, el intra sub aripa lui Luke (interpretat de Rick Malambri), conducatorul echipei rivale, asa-numitii Pirati. Luke & co. sunt BFAB, born from a boombox, si recunosc in Moose un frate de… casetofon.
Inspirat, si atasat pe loc, de tinerimea talentata culeasa de pe strada de Luke si invitata sa locuiasca in apartamentul lui spatios, tip loft, Moose va intra alaturi de ei in competitia World Jam. Dar, cum toate intreprinderile pirateresti trebuie sa includa si o demoazela silfica, pe radarul lui Luke ancoreaza si Natalie, o bomboana de fata cu intentii necurate si dansul clocotindu-i in sange. Nou-venitii odata integrati ca o funda ordinara in pachetelul scenaristic, spectatorului ii ramane doar sa se instaleze mai comod in scaun pentru o marinare-n miscari de dans. Miscari dintre cele mai diverse, ce-i drept: fluide, elegante, sau robotice si sacadate, ele gadila imaginatia si butoneaza muschii spectatorului, pe nesimtite antrenati in ritm.
Fool me once, shame on you; fool me twice, shame on me…
Franciza Dansul dragostei involueaza cu acest nou capitol numai daca ai adoptat vreodata perspectiva ca ar fi ceva de capul ei. Daca, in schimb, ai reusit inca de la debutul ei sa-ti blochezi reactiile de tip salivare involuntara la vederea lui Channing Tatum, vei fi de acord ca cea mai recenta gaselnita se prezinta mai bine ca predecesoarele. De parca realizatorilor li s-ar fi aprins beculetul dupa o scrutare interioara sincera – succesul Dansului nu a stat si nu va sta vreodata in scenariu, ci in executia dansatorilor, in regizarea si in montarea finala a destrabalarii de pe ring. Evident, deci, ca povestea de “dragoste” promisa de titlu nu se materializeaza decat in fundal, ca un acompaniament de prisos – dar, sa fim seriosi, cine mai cauta substanta in Step Up?!
La fel de nefondata ca premisa dragostei e si insasi existenta pe marile ecrane a unui derivat de videoclip, un derivat taraganat pe parcursul a vreo suta de minute desantate brambura fara suport narativ credibil. In afara de Moose, care e nevoit sa ne cucereasca prin mimica in lipsa unor dialoguri cat de cat incarcate emotional, personajele nu depasesc stadiul de marionete dansatoare. Relatiile, toate previzibile si plate ca intre caricaturi unidimensionale si nu persoane in carne si oase, sunt puse in slujba inaintarii actiunii, dar doar superficial, de fatada.
Pe de alta parte, derularea evenimentelor are New York-ul ca decor, ceea ce le imprumuta aura insolita, aglomerata de cultura veche si noua, si populata de artisti neconventionali, proprie Big Apple-ului. De remarcat printre putinele momente magice din film este rutina de dans din inima Manhattan-ului, de-a lungul emblematicei Fifth Avenue, jucata ca un omagiu adus lui Fred Astaire.
Despre actori si regie ce se poate spune?
Sa fim totusi indulgenti, plecand de la standarde mai joase: desi servind ca pretext transparent pentru legitimarea unui film in toata firea, carpirea naratiunii nu este neaparat munca de mantuiala. Desigur, regizorul Jon Chu este mult mai preocupat sa coregrafieze miscarile trupurilor si-ale camerelor alunecand pe ele – insa, cand momentele subiectului si cele cateva replici hazoase ii sunt impuse de scenariu, le abordeaza cu destula indemanare. Desi dragostea e tratata ca-ntr-o telenovela contractata, fiti pe faza la pastilele romantice, sa nu pierdeti un incident à la Marylin Monroe prinsa-n adierea unei guri de aerisire, care devine o binevenita pata de culoare, la propriu si la figurat. Din pacate, sagetatii lui Cupidon sunt Luke si Natalie, amandoi ca doua picaturi de roua: insipizi, inodori si incolori. Si la fel de “expresivi” din pacate si in dans: daca nici tango-ul nu le da aaaarpi…
Moose, in schimb, alaturi de perechea lui, Camille, ar fi condimentat actiunea pe post de cuplu protagonist. Insa, lipsindu-le alura de erou – mascul Alfa si, respectiv, top-model – si patratelele de muschi, doi simpatici ciudatei n-au ce cauta in prim-planul unui scenariu de blockbuster. Sunt, totusi, pe o treapta usor superioara celorlalte personaje din banda de Pirati, o adunatura de bufoni cu bizarerii comportamentale care m-au dus cu gandul la populatia unui circ. Gemenii Santiago (interpretati cu destula anvergura si scanteie de Facundo si Martin Lombard) fac un duo notabil, ceea ce, avand in vedere vidul absolut lasat de Dansul 1 si 2 in memoria mea, este un atu rar intalnit in cadrul francizei.
Ce spun criticii despre Step Up 3D?
Cu un scor de 48% obtinut pe RottenTomatoes.com, Step Up 3D pare sa fi fost o investitie inteligenta pentru maharii de la Touchstone Pictures si Summit Entertainment – daca nu la fel de apreciata de spectatorul stas (adunand doar 4,4 stele pe IMDb.com), productia s-a dovedit a fi mai cu lipici la critici decat primii doi pasi de dans. Pe MetaCritic.com Step Up 3-D a obtinut un metascore de 45/100.
Mike Hale de la New York Times, o voce reprezentativa dintr-o mare de huiduieli moderate, explicate in mod similar, deplange povestea incropita la repezeala, insa continua: “Ca sa spunem faptelor pe nume, mare parte din atentia realizatorilor a fost probabil concentrata pe filmarea in 3D (in timp real, nu in post-productie), iar rezultatul arata neasteptat de natural si nu e batator la ochi“.
In ceea ce-l priveste pe colegul lui Hale, criticul-sef A.O. Scott, el observa, pentru At the Movies, ca filmul “onoreaza dansul ca forma de arta, dar nu intr-o maniera solemna sau pretentioasa“. Intr-o exprimare mai… pretentioasa (!), Owen Gleiberman de la Entertainment Weekly rezuma Step Up 3D astfel: “Scenele de dans sunt explozii stralucitoare si percusive ale energiei tinerimii urbanizate“.
Verdictul Raluk.ro
Franciza Step Up a pornit si a continuat pe aceeasi carare de bancnote, fara sa spere la aprobarea criticilor de film, pentru ca, in amalgamul de arte expuse, cinematografia ocupa o felie aproape derizorie. Parafrazand americanii sudisti, this dog won’t hunt – norocul realizatorilor este ca nu vaneaza aplauzele profesionistilor, ci, ca orice afacere din industria filmului, doar banii musteriilor. Bani pe care, apropo, iti recomand sa-i aloci fara strangere de inima vizionarii celui mai proaspat Dans al dragostei: in ciuda murmurelor de nemultumire pe teme traditionale (subiect, poveste, personaje), tehnica 3D iti permite sa ocolesti asemenea subtilitati, si te absoarbe in locatii New-York-eze de vis, dar mai ales, mai dezarmant, in plenul unei multimi de tineri mai nelinistiti ca iepurasul Duracell.
Vezi Trailerul filmului:
CoolRank: 5/10
– atmosfera & entertainment: 6/10
– regie: 5/10
– actori: 2/10
– scenariu: 2/10
– montaj: 5.5/10
Nota IMDb: 4.4/10
Material realizat de Ioanina Pavel.