Aceia mai tineri dintre dumneavoastra sau noi isi mai amintesc, probabil, de vremurile din anii care incepeau cu ’80 cand curentul electric se oprea, cu predilectie noaptea lasind locul lumanarilor, lanternelor sau altor obiecte care ne-au farmecat copilaria.
Am invatat multe lucruri despre ceara in acele vremuri iar fascinatia pentru lumina mica in intuneric mare s-a pastrat. Imi plac artificiile, ledurile, fosforescenta si laserele de nu mai pot. Evident ca pentru un copil, prilejul intunericului si oportunitatea unui foc deschis si a unei jucarii atat de calde si maleabile precum ceara au facut din momentele cand se taia curentul un prilej de bucurie. Oamenii se strangeau in jurul lumanarii asa cum se strangeau pe vremuri in jurul focului, nu pentru ca nu erau destule lumanari in casa, ci pentru ca nu aveai altceva de facut. Nu avea incarcatura religioasa a luminii aduse de la biserica, era doar un context nefericit care obliga la reuniuni spontane de familie in bucatarie. La aceeasi flama, unul gatea, altul scria, altul citea.
Acum, ca m-am facut mare si prost, si lumina mi se opreste la fel de des, daca nu mai des. In fiecare saptamana, daca nu cumva la doua saptamani, cineva decide ca nu mai am nevoie de lumina si mi-o suprima. Fara explicatii, pur si simplu, ma pomenesc intr-o benzna totala si o liniste bizara, prin care aud doar vecinii orbecaind pe deasupra. Nu ma bucur, nu mai aprind lumanare, nu mai am lanterne incarcate, baterii Elba de 4.5 Volti, etc. Ma asez in pat si astept, bombanind si incrucisandu-mi ochii in ecranul telefonului. Ceva a disparut din magia de odinioara. Poate pentru ca atunci stiam ca e un singur om care stinge lumina si stiam si cum il cheama si il vedeam la televizor. Acum, pe cine sa mai dau vina?