Trebuie sa vedeti Boogie.
Boogie al lui Radu Muntean, cel mai bun film (romanesc sau strain) distribuit la noi anul acesta, ar trebui sa puna capat plangerilor nefondate cum ca realismul cinematografic romanesc ar consta, pur si simplu, in exhibarea unor realitati romanesti mizere: in cazul de fata, chiar nu se poate spune ca e vorba despre niste realitati exclusiv romanesti sau deosebit de mizere.
Realismul lui Puiu, al lui Muntean si al lui Mungiu e, pur si simplu, viata iluminata pentru noi de intelegerea si sensibilitatea realizatorilor: intr-un cuvant, arta. Asta nu inseamna ca e mai presus de lucruri cum ar fi suspansul. Dimpotriva, toate aceste filme sunt pline de suspans, si inca suspans din cel mai elementar: va reusi infirmiera sa-l interneze pe Lazarescu? Vor reusi Otilia si Gabita s-o scoata la capat cu avortul? Iar aici: cat de departe va merge Boogie (Dragos Bucur) cu escapada lui dintr-o viata de sot si tata pe care, la cei treizeci si ceva de ani ai sai, a inceput s-o resimta uneori ca pe o stramtare, ca pe o inchidere a adevaratei vieti?
Complexitatea consta in faptul ca Muntean nu incearca niciodata sa ne manipuleze reactiile, ci ne tine mereu la o anumita distanta, de la care putem analiza critic ce se intampla; in faptul ca el si co-scenaristii lui, Razvan Radulescu si Alexandru Baciu, se pricep atat de bine sa reveleze ganduri si emotii prin actiune si dialog, incat, in momentele de maxima intensitate, mintile protagonistilor devin pur si simplu vizibile, in toata complexitatea lor zborsita si atat de failibila; si, pana la urma, in faptul ca, fara a ne baga pe gat nicio judecata, nicio stare, el ne arata cum toate vietile se stramteaza si se inchid, cum adevarata viata – a personajelor, a lui, a mea, a dvs. – inseamna stramtare si inchidere.