Ti-am dat. Sa-mi dai! Ce daca n-ai cerut nimic?
— Maestre, nu ca vreau sa va flatez. Am spus-o intotdeauna prietenilor: „Maestrul merita mai mult!“ Imi pare rau ca nu-s prezenti aici v-ar spune toti, pana la unul, cat va iubesc io, da si nu ma joc cu vorbele mari. Intotdeauna am tinut versurile dumneavostra sub capatai, chiar acum imi umbla prin cap acel fabulos „Femeie, femeie, femeie…“ Nu mai tin minte ce urma, e mult de-atunci, dar era de vis… Nu conteaza ca-s versurile lui Cartarescu, ce e un nume? Sub el rasuna vocea timpului. Intotdeauna am fost de parere ca sunteti un pescarus… Nu protestati, pescarusul lui Baudelaire! Cu aripi prea mari sa strabata puntea. Darmite efigia morala!? Era si timpul sa avem liderii nostri, sa avem incredere in cineva autentic… Nu ma contraziceti, stiu ca pe „Tatal Nostru“ ca va place literatura de calitate, tot ce au tinut sub oboroc nemernicii astia de comunisti. Dati-mi voie sa salut prezenta unui tanar maestru, a unui lider de opinie, a omului perfect intr-o lume imperfecta. Nu pot decat sa spun atat: va iubesc la nebunie.
Apoi, omul scoate, cu gesturi dibace-neindemanatice, un manuscris legat in piele, cu titlu aurit, bogat ornamentat. „Omul“. Asa scrie. Foarte promitator.
— Nu ca-i al meu, dar va spun drept: e o capodopera.
Apoi se retrage aiuritor, fluturandu-si mainile ca un magician ce vrea sa-si inghita prada. Revine-ntr-o luna.
— Cuuum? Romanul meu nu e buuun? Parvenitule! Jidgodie comunista. Bine ti-au facut, pe legea mea, trebuia sa-ti ia si capul ala zevzec! Increzutule! Lepra profitoare! Numai voi, pusi pe capatuiala, in coterii de cacat, zerouri cu zero in coada! Cand o sa-mi ceri ajutorul si indurarea am sa te scuip intre felinare! Da-mi manuscrisul, hotule! O sa-mi fac io editura si am sa va ingrop pe toti!