Autorii lenesi (de filme sau de literatura) leaga sfarsitul povestii de inceputul uneia viitoare.
S-au oprit in dreptul unui local inalt, stralucitor, numai sticla si aluminiu, inadecvat unei discutii serioase.
— A trecut un an?
— Noo… Imposibil… Absurd! Anastase ricaneaza: Ne-a pus ticalosul ala de Toma Soricioaica-n bere? Doamne, ce ma doare capul!
— Pe mine, nu, ma doare mintea. Este o imposibilitate logico-temporala.
— Cum asa?
— Daca existenta exista si nonexistenta nu exista, existenta se supune legilor existente. Adica fizicii si matematicii care lucreaza cu constante absolute…
Anastase cugeta adanc:
— Nu pricep. Adica simt, da’ de priceput, concret, nu pricep. Bate-ma, taie-ma, pune-mi sare pe rana… Ah, ce-as rade-o bere!
— Cum nu pricepi? Conceptul de „unu plus unu fac doi“ nici Dumnezeu nu-l poate modifica!
— Crezi?
— Nu cred. E sigur. Altfel n-am trai pe lumea asta. De aia spun: e imposibil sa fi dormit un an! Sau sa fi cazut din Luna!
Cum stau asa, in mijlocul strazii, usa localului stralucitor se deschide si vechiul domn Tomita iese, spre ei, cu bratele ridicate:
— Fratilor, de cand va astept! Hai, ca am adus bere mexicana si am angajat, pentru domniile voastre, un bucatar japonez care face un sushi ca la mama lui acasa. Virgil tocmai cinsteste clientii – he he, a avansat alaltaieri, la exceptional, dar, din cauza alegerilor, n-a putut! Hai, ca numai voi lipseati.
In prag, Spiridon, seful de sala, ii priveste cu drag. Iar Antonia, pastrand din vechea Antonie numai coada de cal, ii intampina cu doua halbe stralucitoare ca aurul.
— E imposibil, zice Anastase, dar e bine. Ce conteaza pe ce lume suntem, daca e bine? Sa bem!