Kate Winslet a primit Oscarul pentru The Reader, dar mai bine evitati acest film (al carui rafinament ascunde nulitate intelectuala) si vedeti-o in Revolutionary Road.
Romanul lui Bernhard Schlink, Cititorul (1997), n-ar fi trebuit ecranizat. In pofida povestii lui de dragoste – dintre un adolescent si o femeie matura din Germania anilor ’50 – si a celor doua revelatii melodramatice pe care adolescentul le are despre ea – ca fusese gardiana intr-un lagar nazist si ca e analfabeta –, adevaratele calitati ale romanului nu sunt dramatice, ci eseistice. Povestea nu e valoroasa in sine (in sine nu e departe de kitsch), ci prin faptul ca ii permite autorului (nascut in 1944) sa articuleze rezonant o serie de intrebari despre vinovatia generatiei precedente si a propriei lui generatii, si despre sansele de mantuire ale amandurora. Intrebari care raman intrebari – Schlink nu le lasa sa devina afirmatii. El nu afirma ca analfabetismul ar putea sa explice crimele eroinei, si cu atat mai putin ca ar fi o metafora valabila pentru lipsa de repere morale dovedita de multi alti germani din generatia ei; nu pretinde ca, invatand sa citeasca in inchisoare, ea si-ar dobandi mantuirea. El doar tatoneaza – nu avanseaza nicio sugestie pe care sa n-o chestioneze. Romanul nu e despre explicatii si mantuiri, ci despre irezolvabilitatea relatiei cu trecutul. Prin aceasta insistenta a interogatiei si autointerogatiei se justifica el estetic si moral, din asta traieste. Aceasta insistenta lipseste din actuala ecranizare, cu Kate Winslet in rolul principal. Si, fara aceasta presiune intelectuala care sa-l mentina incordat, tactul regizorului Stephen Daldry nu valoreaza nimic: ce-i drept, povestea nu cade in melodrama, dar se flescaieste. Filmul e distins, lanced si nul – inca un obiect frumos care se adauga la mormanul de artefacte pe tema Holocaustului fara a contribui cu nimic la meditatia asupra ei.