Nu, nu dati pe postul ala in direct.
Noapte. Ploaie sacaitoare. Cod galben ca lamaia. Noroi pana la glezne. Interminabile probe de sunet. Umbrele, pelerine, sticle cu bauturi care faceau toate eforturile sa te tina intr-o forma rezonabila. Cand a inceput muzica, o mana invizibila a luat un burete gigantic si a sters tot. Intr-o clipa, au disparut nevrozele, ploaia, noroiul. A ramas doar o cantare suverana care a ocupat tot spatiul. Cine si-a pierdut vremea, de la bun inceput, cu incadrarile, etichetarile, definirile, a cam muscat-o. Dar pana si scepticii de meserie aratau ca si cum si-ar fi plecat mandrele steaguri ale omniscientei. Peste lumea care a rezistat eroic in ploaie, s-a pogorat o rasplata mult mai mare decat cuvintele care ar putea-o aproxima. O muzica facuta de oameni curajosi, care nu cred ca s-a spus chiar tot pe lumea asta. Si chiar daca s-o fi spus, ei compun si canta pentru cine inca mai are chef sa caute si sa se bucure nespus de cautarea asta. Nu e nici jazz, asa cum il stiu puristii, nu e nici rock, asa cum il stiu metalistii. E o bucurie de a canta si de a te plimba prin locuri de trecere intre genuri, stiluri si generatii. Dar toata treaba asta nu se face cu aere teoretice si batosenii academice, ci in cel mai firesc mod cu putinta. Langa poetica unor momente de o delicatete greu intalnita, stau explozii de ritmuri. Langa virtuozitati de mari muzicieni, stau clipe de libertate neguvernate de nici o gramatica. Langa atitudinea muzicianului clasic, sta „smanes-ul“ muzicantului liber. Wagner face cu ochiul, complice, spre Pink Floyd si Black Sabbath. Daca aveti chef sa ascultati asa ceva, cautati Dan Berglund’ s Tonbruket. Iar povestea acestei cantari memorabile s-a petrecut intr-o noapte cu vreme cainoasa, la Garana.