Filmul-portret Maradona by Kusturica ne dezvaluie un om candva talentat si acum aparent terminat. E vorba despre portretist.
La 25 de ani, Maradona era cel mai mare fotbalist al lumii. Peste inca 20 de ani era un toxicoman obez. Poti sa-l vezi (asa cum l-a vazut Traian Ungureanu) ca pe un bolid fara frane, care a trecut prin etapele unei vieti de om ca altadata prin apararea unei echipe adverse (la 10 ani nu mai era copil, la 40 era ca si mort), dupa cum poti sa-l vezi, pur si simplu, ca pe un copil ratacit. Ceea ce nu poti face, daca ai putina minte, este sa-l iei in serios ca luptator impotriva imperialismului anglo-american. Or, asta face regizorul sarb Emir Kusturica in asa-zisul documentar Maradona by Kusturica.
Pentru Kusturica, faimosul gol marcat de Maradona cu mana impotriva Marii Britanii, in 1986, a fost "un act justitiar": tarisoara lui oropsita a pus cu botul pe labe superputerea aroganta care tocmai o umilise in razboiul pentru Insulele Malvine. In realitate, tarisoara oropsita era la vremea aceea o dictatura militara sinistra si cei mai multi dintre locuitorii Malvinelor se simteau mai bine ca supusi ai superputerii arogante, dar fleacurile astea nu stau in calea regizorului balcanic, care-si uneste propriul discurs antioccidental – patetic la modul cabotin-lautaresc si resentimentar la nivelul golanului de la periferie care uraste centrul – cu guevarismul de gradinita al lui Diego.
E greu sa-l antipatizezi pe Maradona: dupa toate aparentele, a ajuns la 48 de ani fara sa se cunoasca deloc, dar ignoranta asta pare sa-i fi conservat capacitatea de a se bucura – zambeste usor si sincer. In schimb, Kusturica – cu look-ul lui studiat de barbar-sexy-si-tragic-din-Europa-de-Est, cu compunerile lui ridicole despre semnificatia tangoului si cu ideea lui ciudata de a-si folosi propriile filme ca sa ilustreze viata lui Diego – e jalnic.