De Citit : Editoriale

Not so great

| 24 mai

Marele Gatsby intr-o noua montare – pretins extravaganta si neacademica, dar, in fond, reverentioasa si fara destule idei.

Mobilitatea sociala neinsotita si de o eliberare a gandirii se doveste a fi o reteta a tragediei in Marele Gatsby, romanul din 1925 al lui Scott Fitzgerald. Un self-made man exemplar, personajul titular cade victima tocmai banalitatii exorbitante a aspiratiilor sale, intrupate de fata bogata pe care a idealizat-o neobosit incepand de pe vremea cand era sarac. Viziunea postmoderna a regizorului Baz Luhrmann ingroasa caracterul de butaforie, de simulacru, al identitatii lui Gatsby (Leonardo DiCaprio): nu numai CV-ul, accentul si manierele sale sunt artificiale pana la absurd, ci si castelul in care locuieste (acesta arata ca si cand arhitectul ar fi fost Walt Disney), afaceristii cu care se asociaza (unul dintre ei se prezinta cu un nume evreiesc, dar e jucat de un actor indian) sau stelutele create pe computer sub care viseaza la marea lui iubire (Carey Mulligan). Viata lui de petreceri non-stop – e Epoca Jazzului, “The Roaring Twenties” – e vizualizata ca un parc tematic ce comaseaza toate orgiile umanitatii, din Babilon pana in cluburile zilelor noastre. (Coloana sonora ii aduce la un loc pe Gershwin si Jay-Z.)
Din pacate, montarea lui Luhrmann nu vine cu prea multe alte idei: odata ce-o lasa mai moale cu petrecerile, ea se instaleaza intr-o lectura cuminte a textului lui Fitzgerald, ale carui parti mai explicative sunt nu doar citite in voice-over, ci, uneori, si suprapuse imaginilor, in siruri de litere 3D. Personajele din jurul lui Gatsby sunt caracterizate fiecare prin cate un atribut dominant – ingenuitate, grobianism etc. Cu toate anacronismele ei ostentative, versiunea lui Luhrmann este ceea ce era si versiunea din 1974, cu Robert Redford: un digest scolaresc al romanului.