Un mare duel mental din trecut, intr-o prezentare comerciala extrem de abila, desi (in mod inevitabil) un pic infantilizanta.
In Frost/Nixon (regia: Ron Howard), povestea filmarii legendarului turnir televizat dintre jurnalistul britanic David Frost si fostul presedinte american Richard Nixon devine un spectacol scaparator, incarcat electric – ultracomercial avand in vedere subiectul. Nu folosesc cuvantul „comercial“ cu un sens neaparat peiorativ: e o performanta sa prezinti procesele de gandire ale unui politician ultracalculat, chitit sa-si spele imaginea in fata poporului, si ale unui jurnalist ambitios, chitit sa-l incuie, astfel incat acestea sa poata absorbi un public larg. Pretul consta intr-o anumita „cartoon-izare“ – in unele ingrosari de desen animat. Din ratiuni de suspans, Howard si scenaristul Peter Morgan ingroasa aparenta diferenta de calibru dintre politicianul poreclit „Sneaky Dick“ si jurnalistul perceput la vremea aceea ca un om al subiectelor mai degraba usoare: chiar si in ruina, acest Nixon e mai impozant decat a fost vreodata cel din realitate (Frank Langella e superb in rol, dar vascozitatea lui Anthony Hopkins din Nixon-ul lui Oliver Stone era mai aproape de original); si pentru ca Frost (Michael Sheen) sa poata „creste“ pe parcursul filmului ca un adevarat erou hollywoodian, el e facut sa para initial mai flusturatic decat a parut vreodata in realitate. Procesul asta de hollywoodizare superioara culmineaza cu inventarea unei convorbiri telefonice in cursul careia „personajul negativ“ ii spune „personajului pozitiv“ aceleasi prostii – despre cat de mult seamana ei de fapt – auzite de o mie de alti „pozitivi“ de la o mie de alti „negativi“, dar in acesti termeni un pic grosi, un pic „cartoon-isti“, Frost/ Nixon e un exemplu triumfator de dezbatere intelectuala transformata in divertisment de top.