Gomorra e o raritate – un film cu gangsteri facut cu o mare inteligenta morala. Amatorii de filme cu gangsteri vor obiecta, dar asa trebuie facut un asemenea film.
E greu de imaginat un film cu gangsteri mai desenzationalizat – ba chiar mai despectacularizat – decat excelentul Gomorra: nu tu spectacol stilistic (nu tu muzici energetice, nu tu montaje sincronizate cu pulsul bezmetic al personajelor – nu tu „scorsese-isme“ de orice fel), nu tu personaje pitoresti, nu tu vino-ncoace tabloid. Desi ne spune nu mai putin de 5 povesti din lumea mafiei napolitane si desi aceasta lume (de la complexele de blocuri care arata de la distanta ca niste monumente si de aproape ca niste inchisori la gaurile scobite in munti pentru deversarea de deseuri toxice) e eminamente exotica pentru noi, regizorul Matteo Garrone nu incepe cu o expozitiune, nu are grija sa ne lamureasca in cel mai scurt timp posibil in legatura cu ce anume invart personajele – ne lasa sa ne lamurim treptat, urmarindu-le activitatile obisnuite; cu alte cuvinte, nu face caz de exotismul acestor activitati – ignora tocmai lucrul pe care alti regizori l-ar promova cu surle si trambite.
Si personajele raman oarecum opace; daca unele dintre ele au conflicte interioare, acestea nu pot fi decat ghicite: nu sunt construite cu mijloacele dramaturgiei pshihologice clasice, pentru ca aceste mijloace tin de o conceptie despre cinema ca spectacol construit, pe cand Garrone e un neorealist superevoluat – idealul lui nu e sa reconstituie o realitate dupa niste legi ale spectacolului, ci sa instituie realitatea insasi in spectacol. E estetica ideala pentru un film cu gangsteri, pentru ca spectatorul nu e distras de un stil regizoral, nu e incurajat in naravul lui de a scormoni in realitate numai dupa senzatii tari, nu e lasat sa evadeze intr-o fantezie excitanta despre stilul de viata gangsteresc – nu poate decat sa observe lucid.