Inceputurile comunismului.
www.ublog.ro
O doamna blonda, putin trupesa, ma atinge cu umbrela. Pentru ca vremea e insorita si nici nu s-a anuntat ca o sa ploua, o socotesc stupida. Coada e mare, pana la plecarea trenului nu sunt mai mult de zece minute. Sunt nervosi cu totii, e cald si-i urmaresc cum isi sterg impacientati fetele, privindu-si ceasurile cu nerabdare, desi ceasul cel mare al garii e chiar in fata.
Eu stau bine, sunt relaxat, in fata mea mai e doar o domnisoara minuscula a carei voce sclifosita ma amuza. Casierita o pune sa repete destinatia si abia apoi ii intinde tichetul. Fata pleaca tarand un geamantan greu pe care-l banuiesc plin cu carti proaste si borcane de zacusca. Ies de la coada inca zambind: mai mult de trei sferturi dintre cei de aici nu vor apuca sa se urce. Sunt asa de bine dispus incat raspund la salutul unui cunoscut. La doua minute dupa ce am urcat in tren, aud fluieratul impiegatului. Adio, oras bolnav!
In compartiment miroase urat. Inca nu stiu cine-i de vina: individul imbracat neglijent care citeste un ziar sau batranul care-a adormit de cum s-a pus in miscare trenul. De el sunt sigur ca a mancat ceapa. Stramb din nas si-mi compun o figura dispretuitoare. Ma uit des catre o femeie cu trasaturi delicate, imbracata toata in nuante de gri. Astept ca privirea ei sa exprime aceeasi dezaprobare fata de conditiile neplacute in care calatorim. Suntem singurii oameni finuti de aici. Cand a intrat si-a sters locul cu un servetel pe care se afla scrise mesaje secrete; in timpul asta ma gandeam la o carte pe care tocmai o citisem. Nu se uita la mine asa ca o dau dracului.
Oamenii superiori n-au nevoie de privirile complice ale unei femeiusti. Ce-ar fi sa-i cer o tigara si apoi sa i-o rup in fata ca sa-i arat cat de putin imi pasa de ea. Nu o fac. tot ce conteaza in viata sunt aparentele