Toate mainile-ntinse spun o poveste.
Ne intalnim cu cei de la asociatie. Van-ul e destul de rodat, doar e asociatie non-profit, dar inca merge bine, doar e sustinuta de francezi. Discutam in masina, radem ici colo, dar in momentul in care coboram la primul om al strazii, eu unul ma blochez. Ca oricine, lipsa de reactie ma inunda ca un ser cand ma trezesc in lumi despre care nu stiam ca exista. Si erau in fata mea mereu. Omul fara casa imi povesteste ca a fost cascador, a avut un accident, sotia a bagat divort, a ajuns pe strada. Incerc sa raman impartial, ii gasesc posibile vinovatii doar ca sa mai functioneze lumea aia a mea, in care raul se intampla doar ca rasplata. Dar omului ii e frig de ani de zile prin fasul ala lipit de corp, iar cand isi aminteste de viata „cealalta“, lacrimeaza.
Din cascador el s-a transformat in casa-dor. Si ce mai ramasese din lumea aia a mea se scufunda, incet, in propria umbra. Mergem in piata, unde oameni fara case dorm printre cartofi pentru o gura de fructe fermentate, la paza. Dar ei sunt beti de nici supa de la noi n-o vor. Apoi gasim un domn, la Moghioros, cu mintile plecate, care aluneca prin frig cu hainele imbibate de balti. „Unde e BOR?“, mi-amintesc ca ne gandeam. Apoi femeile alea. Apoi, apoi, apoi… Am ajuns la mine la bloc pe la doispe si ceva. La ce ma gandeam? La nimic. Vroiam doar sa ajung intre patru pereti. Ce simplu era pentru mine… trebuia doar sa urc trei trepte, sa deschid usa de la scara, sa urc si sa m-arunc in pat. Da. Urc cele trei trepte, bag mana-n buzunar si… fuck, uitasem cheia. Serios.