De Citit : Editoriale

Cantecel dureros

| 28 septembrie

Cineva, acolo sus, te iubeste. Uneori.

De fiecare data a fost acolo. Invizibil, intagibil, ca o boare. Il durea genunchiul julit de-i tasneau lacrimile parca-nsirate pe ata. Vata cu spirt era smirghel. Atunci l-a intrevazut prima data. A intrat tiptil, a ochit un scaunel, apoi i-a privit rana si a suflat. De fapt nu l-a vazut cu adevarat, dar durerea s-a evaporat. A ramas cu ochii holbati la locul neocupat, evitat de micutii pacienti si de parintii lor. Scaunelul, invelit intr-un plastic verde rapciugos, ramanea intangibil.
A invatat „Inger, ingerasul meu“ cu convingerea ca era pentru el. L-au durut maselele, a facut o entorsa urata in creierii muntilor, s-a taiat, ca un caraghios, in gatul unei sticle. N-avea tirbuson, dar implinea optispe ani. Exact varsta la care spui adio fantasmelor copilaresti. Viziunea apusese pentru totdeauna, dar s-a intrupat a doua zi, la spital, cand o doctorita stangace, frumoasa, a incercat fara succes sa-i desfaca bandajul naclait si usor infectat. I s-a parut ca vede taburetul curbandu-se in interior, iar durerea s-a racit si a zburat. A privit-o cu incantare pe fiinta panicata care cauta deja novocaina, le-a ironizat – in gand – pe asistente. Nimeni, insa, n-a ocupat locul gol. A asteptat pana la patruzeci de ani sa-si reintalneasca ingerul. Intre timp, s-a ars cu acid sulfuric, si-a pierdut o jumatate de deget la joagar, si-a rupt o coasta la rugby. Nimic. Ingerul se atasase de scaunelul spitalului…
Acum sta in salon si asteapta. Inconjurat de radiografii, de instrumentar, scaldat in zeama fricii, il invoca cu disperare. O sa-l lase de izbeliste? Dar miracolul se repeta. Il percepe cum se asaza, neauzit, pe singurul scaunel liber. Dar azi nu-i spune nimic. Si nici nu pare sa fi venit pentru el. Vine, in schimb, internul cu foile de observatie.