[email protected]
Desi, teoretic, noi locuim intr-o capitala moderna, inzestrata cu miliarde de tevi de esapament si insule de praf plutitor, in jurul nostru se alcatuiesc deseori mici ecosisteme carora le aruncam mancare de la balcon. Imi place ca din cand in cand sa numar fiintele care depind, accidental sau nu, de alimentele semi-stricate din frigiderul meu.
Cu ocazia aparitiei almanahului Catavencu, am inceput sa ma gandesc tot mai des la apocalipsa. Mai precis, la fiintele din jurul casei care mi-ar sari in mica mea barca improvizata din lazi cu piersici, palete de ping-pong si bucati de zmee. In momentul de fata, recensamantul cere o amanare:
– doi soareci clandestini, ambele femele, ar putea roade cate un pic din arca mea, acele de lemn intepandu-mi talpile si tinandu-ma treaz la carma – doi caini comunitari, paznicii care nu lasa niciun prieten sa se apropie de locuinta mea. Mananca putin si doar gunoaie, iar oasele pneumatice pe care le-au inghitit de-a lungul vremii i-ar tine la suprafata apei zile in sir
– doua turturele + pui + oua + cuib. In sfarsit, o familie in adevaratul sens. Bine indopate cu paine uscata, s-ar putea gainata intr-un mic perimetru din barca, realizand o suprafata fertila pe care sa cultiv marar si patrunjel.
– carii de lemn, purici si virusi de gripa, fara voia sau stiinta mea
– pisici maidaneze nu vreau. Plus ca mi s-ar parea corect ca dupa ce pisicile au mancat schelete de peste aproape 3000 de ani, justitia divina sa inverseze temporar lucrurile.
Deci, daca ar fi sa luam ca referinta acest ecosistem, si daca el reprezinta viitorul omenirii, mi-e clar faptul ca in secolul patru, lumea ar fi plina de oameni cu inceput de chelie, turturele si alte schelete mici. Ce mai, Paradisul!