Un spectacol de Johan Kobborg
Coregrafia originală: August Bournonville
Scenografia: Natalia Stewart
Lighting design: Daniel Klinger
Asistent de coregrafie: Corina Dumitrescu
Asistent de scenografie: Tudor Creţu
Distribuţia spectacolului:
Silfida – Oana Babușka
James – Shohei Horiuchi
Madge – Gloria Barbu
Gurn – Shuhei Yoshida
Effie – Bianca Stoicheciu
şi Ansamblul de balet al Operei Naţionale Bucureşti
Cu participarea copiilor de la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”
Visând cu ochii deschiși.
„O gură de aer proaspăt”, astfel numea, în urmă cu un an, publicația „Sarasota Herald-Tribune” spectacolul de balet „La Sylphide”, pe care balerinul de origine daneză Johan Kobborg l-a produs și coregrafiat în 2005 pentru Royal Ballet din Londra. El însuși dansator în mai multe producții ale baletului – a jucat în aproximativ șapte montări diferite începând cu 1994, când și-a făcut debutul ca prim-balerin la Royal Danish Ballet din Copenhaga – Johan Kobborg a avut în minte „La Sylphide” mai bine de doi ani înainte de a se hotărî să pună din nou în scenă acest balet (a semnat adaptarea coregrafică pentru alte cinci producții, printre care cea din 2008, de la Teatrul Balşoi). Așadar, la sugestia celor de la Royal Ballet din Londra – unde era prim-balerin la acea vreme – Kobborg a adus în fața publicului una dintre cele mai emoționante povești de dragoste – ce are în centru un tânăr scoțian care, îndrăgostit de o silfidă, își părăsește iubita pentru un vis de neatins – dar și una dintre lucrările de balet din repertoriul danez ce se joacă destul de rar în străinătate.
Vechi și nou.
Pornind de la coregrafia din 1836 a renumitului coregraf danez August Bournonville – care a creat o variantă originală a acestui balet pus în scenă pentru prima dată în 1832, de către Filippo Taglioni – Johan Kobborg a ajuns la propria versiune de spectacol, ce include câteva modificări la coregrafia de bază, dar și câteva elemente noi. „Pe vremea când Bournonville interpreta el însuși rolul lui James (n.r. personajul principal) exista o scenă de mimă la începutul actului I pe care Bournonville a tăiat-o în momentul în care a încetat să mai interpreteze rolul”, spunea Kobborg într-un interviu pentru ballet.co.uk, mărturisind că el a folosit, pentru spectacolul său, un fragment din acea scenă. „Am schimbat câteva lucruri în actul I și am adăugat un pas de six și un pas de deux pentru James și Effie”, spune acesta, mărturisind că un alt aspect asupra căruia și-a impus propria viziune a fost și acela de a sugera că silfida de care se îndrăgostește James există doar în imaginația lui, nu și în realitate, așa cum se poate înțelege din alte producții ale baletului. Mai mult, Kobborg a adăugat și fragmente de muzică pe care le-a descoperit împreună cu muzicologul danez Ole Norlyng în compoziția lui Herman Severin Lovenskiold (creată special pentru coregrafia lui Bournonville) și care nu au mai fost folosite până acum în nicio montare a baletului.
Spectacolul lui Kobborg a devenit, astfel, una dintre cele mai reușite adaptări ale acestei povești cu tineri îndrăgostiți și duhuri zburătoare, montările baletului nefiind deloc puține (mai ales în istoria baletului danez), printre dansatorii-coregrafi care au gândit propriile versiuni numărându-se Eric Bruhn, Peter Schaufuss, Peter Martins, Nikolaj Hübbe.
„Acest balet este unul dintre cele mai importante din punct de vedere istoric. Este de altfel primul balet la care s-au folosit poantele, desigur în versiunea franceză a lui Filippo Taglioni”, spunea Kobborg într-un interviu acordat Operei Naționale București.
Provocări.
„O producție extrem de frumoasă, care oferă dansatorilor o înțelegere a modului în care epoca romantică a luat naștere”, astfel descrie „La Sylphide” Monica Mason, director al Royal Ballet din Londra. În timp ce critici muzicali precum Jeffery Taylor îl consideră ca fiind pur și simplu „perfect”.
Ceea ce și-a dorit Johan Kobborg a fost să respecte cât mai mult coregrafia lui Bournonville – care a rezistat timpului, spre deosebire de cea a lui Filippo Taglioni, despre care nu se mai știe aproape nimic – dar și să creeze un spectacol prin care să atragă deopotrivă dansatorii și publicul. „Dorința mea este aceea de a crea roluri care să li se pară balerinilor interesante și provocatoare”, mărturisea acesta, într-un interviu acordat Operei Naționale București, recunoscând în același timp că a fost o provocare și pentru el, atât din punctul de vedere al balerinului (a dansat și el în propria producție, alături de partenera sa Alina Cojocaru), cât și din punctul de vedere al coregrafului care a gândit întreg proiectul.
O provocare a fost și pentru scenografa Natalia Stewart – fostă dansatoare de balet care a creat design-ul vestimentar pentru importante spectacole de balet precum „Giselle” – aceasta mărturisind, într-un interviu acordat Operei Naționale Bucureşti, că a fost inspirată de peisajele stâncoase, de „culorile uimitoare” ale cerului, ale pămânului și pădurilor din Scoția, unde a călătorit cu mulți ani în urmă.
„Este important, spune aceasta, ca vestimentația să fie confortabilă și frumoasă astfel încât balerinii să poată dansa și în același timp să arate bine. Ei trebuie să respire, să sară…trebuie, prin urmare, să te gândești la multe detalii atunci când creezi costume de balet”. Vestimentație inspirată de costumele tradiționale scoțiene, culori puternice, peisaje superbe – sunt câteva detalii din scenografia care definește cadrul acestei povești nedeterminate în timp dar care și surprinde o parte din cultura și tradițiile scoțiene.
Vis.Vis.Vis.
Dacă în ceea ce privește subiectul și scenografia avem de-a face cu o Scoție atemporală, în ceea ce privește tema baletului, visul, – „singura cale de a merge mai departe”, după cum îl descrie Kobborg, „La Sylphide” este o poveste contemporană. „Deşi este un balet foarte vechi, povestea poate fi oricând contemporană”, este de părere Kobborg care explica în același interviu cu Opera Națională Bucureşti: „Cred că La Sylphide ridică nişte întrebări pe care majoritatea ni le punem în anumite momente ale vieții: cât este realitate şi cât este vis, există o lume mai bună, este acest lucru potrivit pentru mine? Cred că baletul pune problema de a ne urma visele şi de a crede că lumea este un mecanism complex.”
Cum ajunge această poveste la inima publicului – dincolo de ceea ce înseamnă „La Sylphide” ca tehnică, stil, virtuozitate – depinde de fiecare spectator în parte.
Ceea ce este important, crede Kobborg, este faptul că „dansul e o expresie de bucurie, iar poveștile reflectă modul în care ne punem zilnic aceste întrebări: dacă urmăm chemarea inimii sau facem ceea ce se așteaptă alții să facem”.
„La Sylphide” în pași de istorie.
„O lucrare iconică a baletului danez, un fel de Hamlet al canonului lor”, după cum o numea criticul Luke Jennings într-un articol din 2007, din „The Observer”, „La Sylphide” este și una dintre cele mai vechi lucrări de balet de epocă romantică. Povestea tânărului scoțian care se îndrăgostește de un duh înaripat își are sursa de inspirație în povestirile halucinante ale scriitorului francez Charles Nodier, țesute, în mare parte, în jurul unor concepte precum: alternanța dintre fericire și disperare, visul amăgitor, eroul atras de o forță supranaturală, ce se confruntă, în cele din urmă, cu un destin tragic. Una dintre aceste povestiri – „Trilby ou Le Lutin d’Argail” (1822), despre un elf care seduce soția unui pescar provocând astfel despărțirea lor – l-a impresionat pe Adolphe Nourrit, tenor și mecena, care – inspirat și de „The Heart of Midlothian”, a lui Walter Scott, de unde ar fi preluat numele Effie și Madge – a scris libretul unei lucrări de balet în care silfida ia locul elfului (în mitologia popoarelor germanice, silfida este duh aerian feminin, foarte ușor și agil). Astfel, „La Sylphide” avea să fie pusă pentru prima dată în scenă în 1832, la Opera din Paris, în coregrafia lui Filippo Taglioni, cu balerina Marie Taglioni (fiica acestuia) în rolul principal, și cu o muzică scrisă special pentru spectacol de către Jean-Madeleine Schneitzhoeffer. Au mai existat și alte versiuni ulterioare, precum cea din 1892 gândită de Marius Petipa pentru Imperial Ballet, din Saint Petersburg.
În istoria baletului avea să rămână, însă, creația coregrafului danez August Bournonville, care avea să insiste pe simbolismul poveștii, pe contrastul dintre lumea lui James și cea a silfidei, pe rolul vrăjitoarei care intensifică drama și, nu în ultimul rând, pe dansul lui James, plin de salturi puternice și pași extrem de greu de efectuat. Deși la premiera spectacolului din 1836, de la Copenhanga – pentru care s-a folosit o nouă muzică, scrisă de Herman Severin Lovenskiold – Bournonville a fost acuzat de plagiat, versiunea sa coregrafică avea să fie considerată mult mai bună decât cea originală – care oricum nu a rezistat în timp – și să fie transmisă din generație în generație, cu foarte puține modificări.
Sinopsis
Actul I
Un conac scoţian. Este dimineaţa nunţii lui James şi Effie, iar el a adormit în fotoliu. O fiinţă supranaturală, nimfă a aerului înaripată, Silfida, îngenunchează alături de el. Ea îl sărută pe frunte, iar el se trezeşte. Fermecat de apariţia ei, el încearcă s-o prindă, dar nu reuşeşte. Ea fuge spre şemineu şi dispare pe horn. Neliniştit, James îşi trezeşte prietenii, dar nimeni nu a văzut misterioasa fiinţă. Gurn, rivalul lui James la mâna lui Effie, soseşte şi află astfel că James s-a îndrăgostit de altcineva decât Effie.
Pregătirile pentru nuntă sunt în toi, dar James abia o observă pe Effie. În schimb, ea e curtată de Gurn, pe care îl ignoră. James se implică şi el în pregătirile pentru apropiata căsătorie, dar îşi dă curând seama că gândurile sale nu zboară la viitoarea lui soţie, ci undeva în afara castelului.
O bătrână, Madge, s-a strecurat neobservată în sală pentru a se încălzi. James, simţind prezenţa ei negativă, nu îşi poate ascunde antipatia, mai ales că o vede şezând lângă locul unde dispăruse Silfida. El îi comandă lui Madge să plece, dar Effie îl linişteşte şi îl convinge să o lase în pace deoarece poate prezice viitorul. Madge face profeţii: Effie se va căsători cu Gurn. James, furios pe ea, o ameninţă, iar Madge îl blestemă. Effie fuge să se îmbrace pentru nuntă, lăsându-l pe James într-o cumplită tulburare.
Silfida se reîntoarce şi îi apare din nou lui James. Ea îşi mărturiseşte dragostea pentru el şi crede că îşi aparţin unul altuia. Intră însă Gurn, surprinzându-l pe James vorbind cu o femeie. El încearcă să îi comunice lui Effie acest lucru, dar nu reuşeşte să o convingă că James îi înşeală sentimentele.
Când începe petrecerea de nuntă, Silfida reapare, iar James nu poate rezista propriilor sale sentimente pentru ea, fuge de la nuntă şi o urmează în pădure. Effie rămâne cu inima sfâşiată de durere.
Actul al II-lea
O poiană în pădure. În mijlocul pădurii, învăluită de ceaţă, vrăjitoarea Madge îşi plănuieşte răzbunarea împotriva lui James. Ea pregăteşte un văl magic pe care îl fierbe în cazanul ei. Ceaţa se ridică şi apar James şi Silfida. Ea îi prezintă tărâmul în care locuieşte, îi aduce fructe de pădure şi apă şi evită îmbrăţişările lui pătimaşe. Pentru a-l înveseli, Silfida îşi chemă spiritele -surori, iar pădurea se umple de zâne, care dansează pentru James. Oricât ar încerca el să prindă Silfida, nu reuşeşte.
Prietenii lui Effie şi James ajung în pădure căutându-l pe cel care trebuia să fie mire. Gurn găseşte pălăria lui James, dar Madge îl convinge să nu spună nimănui. Profitând de dispariţia lui James, Gurn o cere în căsătorie pe Effie, iar fata, încurajată de vrăjitoare, acceptă. Toţi nuntaşii pleacă să sărbătorească la căsătoria lui Effie cu Gurn.
Între timp, James o caută cu disperare pe Silfidă, iar Madge îl convinge că vălul pregătit de ea îi va da puterea să o prindă. Silfida apare şi, văzând vălul primit de James, este încântată. Ea îl lasă pe James să i-l pună în jurul umerilor, iar el o sărută. Îmbrăţişarea lui este însă fatală, iar aripile Silfidei cad pe pământ. Disperat, James vede în depărtare ceea ce putea să fie petrecerea sa de nuntă. Când Madge îl forţează să vadă ceea ce a pierdut, el îşi dă seama că în încercarea de a obţine ceva de neatins a pierdut totul.
Durata:
19.00 – 21.00 (o pauză)