Daca as fi avut 12 ani, iar bagajul meu impresionant de cunostinte ar fi fost adunat din reviste pentru adolescenti, poate ca as fi simtit emotii in jurul cercelului din buric vizionand Harry Potter 6.
Daca as fi avut 14 si ani si as fi ascultat acasa RBD si la scoala Tokio Hotel, as fi empatizat cand cu Lavender Brown, cand cu Hermione Granger.
Daca as fi avut 16 ani si hormonii mei si-ar fi gasit alinare in parcul din curtea scolii cu un coleg ochelarist dupa o discutie aprinsa despre Rihanna, batausul ei iubit si variatiuni pe tema "bad-boys hot or not", poate ca as fi aplaudat cand Ginny ii leaga sireturile lui Harry sau cand il pupa prima oara.
Daca as fi avut 18 ani, abia scapata din BAC si de foiala cu inscrierea la facultate, si-as fi vrut sa vad ceva romanticoid pentru a-mi lua un dulce adio de la adolescenta, as fi fost tare multumita de faptul ca filmul lui David Yates pune mare accent pe trainicia prieteniilor sincere.
Dar am mai multi ani, mai putini hormoni zgubilitici si-am asteptat cel de-al saselea film despre aventurile lui Harry Potter cu toate cartile lui J.K. Rowling la activ (inclusiv "Povestile Bardului Beedle traduse de Hermione Granger din originalul in limba runica") si implicit cu toate ecranizarile de pana acum revazute de cel putin doua ori fiecare.
Si tocmai de accea, pentru mine "Harry Potter si Printul Semipur" nu se afla in topul celor mai bune filme din serie.
De nu stii ce-a facut Harry Potter pana acum, evita sa-l intalnesti pentru prima oara in Harry Potter 6.
Vei da peste un adolescent plicticos, fixist, fara mari sclipiri de inteligenta, cu o personalitate care nu striga nici pe departe ca e "cel ales"…
Tocmai de aceea, filmul lui David Yates, aglomerat de manifestarile pubere ale elevilor impunatoarei scoli de magie Hogwarts, reprezinta o buna miscare de marketing pentru Rowling, pentru ca te provoaca sa-i cumperi cartile, sa te lamuresti cum sta treaba.
Pe intelesul stelistului care statea aseara la terasa si asculta interzis cum se amuzau niste scotieni piliti ba strigandu-l pe chelnerul urat cu "You, Voldemort guy", ba adresandu-se unul altuia cu "Dumbledore, u old fag", chestiunea sta in felul urmator:
Actiunea filmelor astora se petrece in pare parte la o scoala de magie unde ajung niste pusti talentati, fiecare cum i-a inzestrat natura sau genealogia. Scoala asta e condusa de un tip batran, destept, adica de Dumbledore, cel mai tare vrajitor cu inima buna. Cum e si normal, din cauza asta are dusmani. Ei se numesc Devoratorii Mortii si sunt in slujba lordului Cap-de-Mort, un tip rau, despre care afli ca a fost un copil orfan si rau, ajuns la randul lui Hogwarts unde s-a specializat pe ascuns in arta magiei intunecate. Harry Potter, preferatul lui Dumbledore, e singurul care i-ar putea veni de hac. E bine sa stii ca parintii lui Harry au fost omorati de lordul ala intunecat; acesta incerca sa le ucida copilul enervat de o profetie pe care-ar fi facut-o intr-o crasma o profesoara cam talamba. Decat ca Harry s-a ales doar cu o cicatrice pe frunte (care-l leaga de Cap-de-Mort intr-un mod pe care nu ti-l explica nici filmul si n-am s-o fac nici eu) si implicit cu un destin de urmat. La scoala de magie, se imprieteneste la catarama cu Ron Weasley, un roscat haios din parinti roscati si vrajitori si cu Hermione Granger, o tocilara din parinti incuiati (oameni normali, nu vrajitori, gen). Alaturi de ei infrunta tot felul de infruntari tenebroase (vezi primele 5 volume ale cartii). Ajuns in cel de-al 6-lea an la Hogwarts, Harry isi da seama ca unica lui misiune e aceea de-a scapa lumea de Cap-de-Mort, iar Dumbledore incearca prin diferite cai sa-i lumineze mintea pentru a reusi.
Teoretic ar trebui sa intelegi din filmul cu numarul 6 ca lordu’ ala e mega periculos pentru ca a depasit toate barierele magiei intunecate si si-a fragmentat sufletul in mai multe bucatele care trebuie depistate si distruse. Si ca Devoratorii Mortii nu sunt niste luzeri, ci niste oameni cruzi ce-i raman loiali pana la moarte. Devorator devine si Draco Malfoy, cel care-l detesta cel mai mult pe Harry dintre toti colegii. Te-ar ajuta un pic sa stii si ca parintii lui Draco sunt Devoratori ai Mortii, iar tatal lui Draco e inchis in cea mai urata inchisoare, Azkaban, lucru care i se datoreaza in mare parte lui Harry.
Numai ca din Harry Potter si Printul Semipur n-o sa intelegi lucrurile astea, pentru ca n-o sa vezi decat niste pustani in febra indragostelii, cu cautarile, suferintele si implinirile ei, o serie de efecte speciale spectaculoase, un paianjen urias mort, doua meciuri scurte de Vajhat (un fel de fotbal pe maturi, super tareee), niste lectii de potiuni la care Harry devine maestru cu ajutorul unei carti capatate pe care e scris "proprietatea Printului Semipur", persoana care se dovedeste a fi profesorul Severus Snape, un tip care ti-ar putea deveni antipatic cand il vezi ucigandu-l pe Dumbledore.
Lasandu-l pe stelist la o parte (ii cer scuze si urez toate cele bune echipei pe care o stimeaza si pe care o invit sa bage cate un fragment dintr-un meci de Vajhat inaintea unei importante confruntari cu echipe de sorginte britanica), plotul acestui film cu mare succes la box-office e simplificat inutil si apoi lungit, e ca un Jack comandat la o terasa din centrul vechi care se dovedeste a fi indoit cu prea multa apa…
Muzica aleasa de Yates e fix in acelasi ton. Pentru Harry Potter si Printul Semipur a fost ales tot Nicholas Hooper sa se ocupe de soundtrack, ca si la Harry Potter si Ordinul Phoenix. Britanicul a mai lucrat cu Yates inainte, la un film de televiziune, "The Girl in The Cafe", amintire care pare sa le fie tare draga, pentru ca pana si pe Harry Potter il prezinta intr-o cafenea…
Intre Nicholas Hooper, romanticul britanic, si John Williams (americanul care s-a ocupat laudabil de coloana sonora a primelor trei filme din serie si care are la activ titluri ca "Fidler on The Roof", E.T, "Jaws’, "Schindler’s List", "Seven Years in Tibet", "Saving Private Ryan", "Memoirs of a Geisha", "Minority Report") l-as alege oricand cu ochii inchisi pe cel de-al doilea cand vine vorba de ecranizari dupa volumele lui J.K.R.
La Harry Potter 6 combinatia muzica-imagine-personaje scartaie serios.
Iar modul in care reflecta Yates romantismul cartii e total sub asteptari.
Volumul 6 este, intr-adevar, pe alocuri, ca o gura de aer proaspat inaintea unei grele batalii, e lumina puternica dinaintea celui mai infricosator intuneric, e singurul mai sprintar, mai amuzant, si tocmai in asta consta marea provocare a ecranizarii.
Hogwarts-ul e mai tern, parintii mai ingrijorati, lumea magicienilor si cea a incuiatilor sunt afectate deopotriva, pericolul ii pandeste pe toti. Cu toate astea amorul indulceste peisajul. Romantismul din carte nu e unul sufocant. Yates rateaza tocmai pentru ca atentia la granulatia hormonala a peliculei ajunge sa fie in detrimentul credibilitatii personajelor.
La capitolul prestatie actoriceasca, in Harry Potter 6 sunt de laudat Jim Broadbent (Horace Slughorn, noul profesor de Potiuni), Alan Rickman (Severus Snape, fostul pofesor de Potiuni), Tom Felton (Draco Malfoy), Rupert Grint (Ron Weasley), Evanna Lynch (Luna Lovegood) si, pe alocuri, Emma Watson (Hermione Granger). Daniel Radcliffe e sub asteptari. Mult.
Insa un casting inspirat nu e de ajuns. Tocmai de aceea asteptarile de la urmatoarele doua filme in care Yates imparte actiunea din ultimul volum al aventurilor lui Harry Potter sa fie cu mult mai reusite decat jeleul expirat care ramane "Harry Potter si Printul Semipur".
PS: Draga stelistule, te rog ia-ti jocul "Harry Potter si Printul Semipur", fa o tura prin Hogwarts, am auzit ca e foarte frumos acolo, si-apoi scrie-mi. Daca vrei sa ajungi capitanul astropufilor la Vajhat, ai toata sustinerea mea, trebuie sa-l bata cineva pe Harry. Te pupa Romilda Vane.