De Citit : Reviews

Cine trage la urma / The Killing Jar – film indie cu potential irosit

| 06 august

De la asediu angelic (Legion), la masacru psihopatic (Winged Creatures), restaurantul tipic american, asa-numitul “diner”, a servit ca decor pentru multe peripetii imaginate de cineasti de-a lungul vremii.
Acum, scenaristul-regizor Mark Young restrange focusul camerelor doar la acest spatiu claustrofobic, indesand in “borcan” niste personaje la fel de tipice si sperand ca interactiunea lor sa se lase cu scantei. Problema cu Cine trage la urma / The Killing Jar este ca niciun ingredient nu justifica speranta – oricat se umfla in pene Young, oricat isi umfla scenele cu artificii, pana la urma tensiunea nu se coaguleaza indeajuns pentru un punct culminant de efect.

Noaptea impuscaturilor

Young isi plaseaza actiunea undeva in miez de noapte, la colt cu nicaieri, in oraselul Silver Lake unde si lacul, si turismul au secat demult. Singurul interior al filmului, singurul decor de altfel, este un diner populat de chelnarita Noreen (interpretata de Amber Benson) si colegii ei de taclale – clienti obisnuiti ai localului – cu totii formand un grup plictisit, si plictisitor, pana la intrarea-n scena a unor calatori care le intrerup rutina.

Initial, in calmul dinaintea degringoladei, Noreen se topeste de caldura carcotind la adresa sefului care se zgarceste cu aerul conditionat – dar scenaristul aiurit uita rapid de zapuseala, ca si cand ar fi, si el ca si Noreen, fermecat de nou-venitii musterii. Femeia iese zambitoare in intampinarea lui Dixon (interpretat de Harold Perrineau), un agent de vanzari afabil din Brooklyn – in schimb, al doilea strain care-i comanda o cafea, Doe (interpretat de un Michael Madsen iute la manie), ii ingheata sangele-n vine.

Daca pana si spectatorul care da ochii cu Madsen pentru prima oara intuieste in spatele expresiei dure o personalitate inflamabila, acesta nu se dezice. Popasul lui in TKJ devine catalistul unei ploi de gloante si-al unui duel al replicilor. Insa arsenalul nu se ridica la nivelul ambitiilor regizorale – nici schimburile de cuvinte, nici intorsaturile de situatie, nici chiar exploatarea grosolana a fiecarui strop de violenta, sange si materie cenusie stors din scenariu. Adunate sub acoperisul familiar al unui all-American diner, acestea doar frizeaza o reusita in peisajul thrillerelor indie.

Teatralitate voita?

M-am intrebat daca insusirea principala a unui film independent, adica bugetul minimal, este totodata exclusiv responsabila pentru spatiul ales – o singura locatie, retrasa, mica si inchisa. Poate e vorba de mai mult decat atat: diner-ul este, pana la urma, echivalentul unei scene, si, deci, Young coordoneaza un efort asemanator intrucatva cu o mizanscena. Insa afectarea cu care se exprima multe dintre personajele sale ii tradeaza esecul. Regizorul nu stie sa aduca jocul actoricesc in aceeasi cheie, fie teatrala, fie naturala – asadar filmul (neuniform, ca si calibrul actorilor) ii scapa din mana.

Este, totusi, mana unui artist. Unul premeditat in exercitiul functiunii, care isi dispune pionii in asa fel incat metrii patrati sa fie acoperiti cu stil, iar cadrele sa arate construite. Mai mult, Young interpune in crescendo-ul actiunii imagini meticulos structurate si montate laolalta (o farfurie, un ceas, o pata de sange etc.), sperand la suspans marit. Insa aceste micro-inlantuiri de close-up-uri, amintind de pozele profesionistilor de la locul unei crime, mai degraba franeaza si portioneaza firul actiunii.

Despre actori si regie ce se poate spune?

In esenta, povestea se invarte in jurul unui quiproquo: cand orasenii aud la radio detaliile unei crime atroce, trag concluzii pripite despre strainul irascibil, si declanseaza fara sa vrea lantul nefericitelor evenimente. Ca oamenii prea curiosi si justitiarii de ocazie si-o fac cu mana lor, iata o latura psihologica pe care Young nu e foarte preocupat sa o exploreze. El se rezuma la a-l salta pe Madsen in centrul atentiei, pe post de raufacator dereglat, si sa ii lase “libertatea” de a intra in aceeasi piele de personaj in care a mai intrat, cu succes, de nenumarate ori.

Ca atare, cu un efort limitat din partea actorului, raul povestii noastre seamana cu raii altor filme dominate de figura inimitabila a lui Madsen. La fel, scenariul nu rezerva multe surprize cinefilului cu un minimum de thrillere la activ.

Pe Amber Benson am admirat-o, nu demult, in rolul vrajitoarei Tara din Buffy, the Vampire Slayer – odata cu TKJ, adevarul a pus capat categoric admiratiei adolescentine. Aportul personajului Noreen la desfasurarea actiunii, adica unul cel putin egal cu al lui Madsen, inseamna multa responsabilitate, iar actrita dezamageste. Deloc credibila, ea contrasteaza puternic cu strainul lui Perrineau (al carui joc cameleonic surclaseaza tot platoul) – iar efectul acestor interpretari nealiniate scade mult din valoarea filmului.

Ce spun criticii despre The Killing Jar?

Young si colaboratorii lui nu au pornit la drum cu ideea unei filmari tipice, sau a unui produs menit pentru mase. Reversul medaliei: indepartand masele din ecuatie, raman spectatorii perspicace, ca Michael Rechtshaffen, care scria pentru Hollywood Reporter ca “singurul aspect autentic din Jar este locatia, un diner get-beget, abandonat, dar vizibil intact pe dinauntru”.

Cu nicio parere pozitiva dintr-un total de sapte cronici, rosia The Killing Jar e clar alterata, dupa tomatometrul site-ului RottenTomatoes. Insa scorul 14 inscris pe Metacritic este mai aproape de adevar: filmul nu da chix decat pentru ca regizorul isi aprinde singur paie-n cap cu pretentii prea inalte.

Verdictul Raluk.ro

In sala la The Killing Jar… sa nu fixezi ecranul cu sufletul la gura, convins de vreo recompensa finala, un sfarsit apoteotic. Este pacat intr-adevar ca dintr-o materie prima de rang inalt a iesit un hibrid cam ratat, cel putin in comparatie cu ce-ar fi putut rezulta dintr-un scenariu mai solid. Pe de alta parte, va garantez ca TKJ va avea viata lunga in programul TV si pe rafturile de DVD-uri, pentru ca sta la granita dintre thrillerul tensionat si cel rasuflat: daca in sine, e mediocru, ca entertainment, in schimb, e peste medie. Dar nu cu mult peste.
CoolRank: 5/10

– atmosfera & entertainment: 5.5/10

– regie: 5.5/10

– actori: 6.5/10

– scenariu: 4.5/10

– montaj: 5/10

Nota IMDb: 6.8/10
Articol scris de Ioanina Pavel pe Raluk.ro