Topul care urmeaza contine 50 de animatii de lung metraj realizate in ultimii aproximativ 80 de ani. Serialele nu fac din start obiectul acestei selectii. Lista propusa mai jos si ierarhia ei nu tin cont de gen, subiect sau arie geografica. Criteriile principale de selectie au fost tehnica animata, viziunea inovatoare, complexitatea povestii si a personajelor si rezistenta in timp. Sa purcedem deci!
50. Mica sirena (The Little Mermaid, Ron Clements, John Musker, 1989)
Mica sirena este poate cel mai putin inovator film Disney, dar reteta si ingredientele sunt folosite cum nu se poate mai intelept. Povestea clasica a lui Hans Christian Andersen este un pretext pentru splendori caraibiene animate si ritmuri calipso, crustacee de toate marimile, corali luxurianti, unde vrajite si crabi melomani. Doua Oscaruri muzicale pentru Mica Sirena in 1990 ii recunosc statutul de musical de prima marime a anului. E unul dintre putinele Disney-uri recente in care muzica vine ca o necesitate si se integreaza perfect in tesatura filmului. O repovestire gratioasa si magica a povestii in cheie romantica care combina toata experienta Disney cu privire la desenul naturii.
De ce e esential: La vremea lansarii, Mica Sirena era o adevarata capodopera marina, unicat in animatie. Animatia e acum destul de datata, insa personajele – in special crabul Sebastien si vrajitoarea cea rea, pe nume Ursula (cum altfel), totalmente diferita de restul exponatelor panopliei de vrajitoare marca Disney, cu chip vicios si periculos de moasa avortoare – si muzica raman la fel de valabile si acum.
49. Aladdin (r. Ron Clements, John Musker, 1992)
Povestea lui Aladin si a Lampii Fermecate a fost spusa in multe feluri pana acum dar niciodata cu atata verva ca aici. Geniul Lampii are vocea lui Robin Williams, dupa chipul caruia animatorii l-au si desenat pe uriasul albastru si logoreic. Genie e vehiculul perfect pentru uriasul talent de stand-up comedian al lui Robin Williams, fiind practic pentru actor cam ce a fost Diavolul pentru Al Pacino minus cabotinismul, plus feeria mediului animat. Efectele speciale sunt mai ample decat de obicei, desenul exceland la capitolul tsunami-uri de lava incandescenta, materializari, scarabei fosforescenti, urmariri cu covoare zburatoare si talii subtiri de cadane.
De ce e esential: Cand isi propun un desen tematic, Animatorii studiourilor Disney au obiceiul sa culeaga toate cliseele posibile la un loc, dar in marile lor capodopere, cum este si aceasta varianta animata cu tente de O mie si una de nopti, le transforma in adevarate perle.
48. Monsters Inc. (r. Pete Docter, 2001)
In Monstrozia, intr-o metropola respectabila, monstrii de toate marimile, culorile si formele (prilej de manifestare a imaginatiei nesatioase a creatorilor de la PIXAR) isi bazeaza prosperitatea pe industria locala de valorificare a energiei din tipetele copiilor. Astfel povestea cu bau-bau-ul din dulap devine o afacere profitabila cu baze stiintifice, care produce o societate ierarhizata: monstri cu dimensiuni si insusiri corespunzatoare de bau-bau, cum e James P. "Sulley" Sullivan (voce John Goodman) sunt campionii societatii, in timp ce monstrii caraghiosi cum e teasta verde de ciclop pe doua picioare numita Mike Wazowski (voce Billy Crystal) sunt sortiti impresariatului si anonimatului. Fiecare monstru are un set de usi magice si fiecare dintre ele face intrarea in clarobscurul unei camarute de copil, unde noapte de noapte monstrul ii hraneste micutului cosmarurile si aduna energia tipetelor lui. Suna dramatic insa filmul lui Docter e vesel, colorat si ironic: monstrilor le e la fel de teama de copii precum acestora de ei. Tipic pentru PIXAR, deznodamantul e total neasteptat si extrem de nuantat: Micuta Boo intra in lumea monstrilor pe una dintre usile magice si il face sa inteleaga pe marele Sullivan ce inseamna iubirea, iar lumea monstrilor constata ca energia rasetelor de copil e exponential mai mare decat cea a angoaselor. Si astfel monstrii asimetrici si aschimodici devin regii comediei.
De ce e esential: Fara sa poata fi inovativ, Monsters Inc. e poate cel mai adorabil PIXAR. O mostra de maiestrie a detaliului, a formelor si culorilor si o contributie nepretuita la galeria cinematografica a personajelor copii: Boo intruchipeaza copilaria, cu toata energia, dragalasenia si impulsurile ei.
47. The Lion King (r. Roger Allers, Rob Minkoff, 1994)
Regele leu este expresia cea mai bogata a animatiei moderne Disney, cu retusuri computerizate si aerodinamice si imagine in cinemascop. Pare ca Disney a pus totul la bataie in acest desen animat care combina culorile dogoratoarea ale Africii si maretia aproape religioasa a ierahiei naturale a savanei cu o gama infinit nuantata a emotiilor umane. Povestea leusorului Simba e practic un remake leonin al lui Bambi, portret poetic, plin de lirism, al naturii, caruia daca i-ar fi lipsit muzica (semnata de Elton John, a carui muzica reflecta vizibil dorinta studiourilor de a-si pastra vechea reteta de musical dar cu ingredientele pop la moda) ar fi ramas probabil una dintre cele mai marete capodopere Disney din toate timpurile.
De ce e esential: In ciuda imperfectiunilor, The Lion King ramane o adevarata epopee animata, somptuoasa si vibranta, si probabil cea mai ampla productie Disney din anii ’90.
46. Kung Fu Panda (r. Mark Osborne, John Stevenson, 2008)
Povestea e o combinatie de Karate Kid (in care kidul e un urs panda obez iar karatele sunt kung fu) si filme martiale hong-kongheze din era lui Bruce Lee, aceasta productie Dreamworks nu are ambitii grandomane dar reuseste sa livreze unul dintre cele mai fluide si mai perfect coregrafiate filme "cu batai" din istorie. Povestea n-are nimic original: Po (voce, Jack Black) lucreaza cu tatal sau intr-un magazin de taitei insa viseaza sa devina un star al artelor martiale la fel ca cei din Furious Five. Acestia sunt: Cocorul (voce David Cross), Calugarita (voce Seth Rogen), Vipera (voce Lucy Liu), Maimuta (voce Jackie Chan) si amenintatoarea Tigresa (voce Angelina Jolie). Maestrul lor este miniaturalul dar puternicul Shifu (voce Dustin Hoffman). A venit momentul ca marele maestru al lui Shifu, Maestrul Oogway (Randall Duk Kim), sa-l desemneze pe Razboinicul Dragon insa in loc sa aleaga pe unul dintre cei cinci, el se opreste asupra lui Po cel sedentar si supraponderal. Mai mult decat atat, maleficul Tai Lung (voce Ian McShane) tocmai a scapat dintr-o inchisoare de maxima securitate cu intentia de a fura ezotericul Pergament al Dragonului. Iar Po trebuie sa ii tina piept.
De ce e esential: Kung Fu Panda e facut dupa modelul ploturilor action movie-urilor de serie B. Insa vizual arata ca unul de serie A, iar vocile sunt ale celor mai titrate staruri ale momentului. Iuresul sau coplesitor de energie si supletea animata desavarsita il fac insa sa depaseasca cu mult posibilitatile cinematografice ale genului.
45. Barefoot Gen (Hadashi no Gen, r. Mori Masaki, 1983)
Seria aventurilor descultului Gen sunt ecranizarea desenata a romanului autobiografic al lui Keiji Nakazawa despre copilaria lui in zilele imediat urmatoare bombei de la Hiroshima. Gen, parintii, sora si fratele lui mai mic locuiesc in Hirsohima infometata de razboi. Intr-o dimineata, fara vreun anunt prealabil, trei avioane americane de supraveghere apar pe cer, iar una lanseaza o singura bomba. Naturalismul lui Masaki da nastere unora dintre cele mai bantuitoare viziuni apocaliptice din cinema: cladiri topindu-se, oameni descompunandu-se in mers, caini ale caror organe se desfac inainte sa atinga pamantul. In anumite scene Barefoot Gen e ca o fresca dupa imaginile din muzeul de la Hiroshima. Cu toate acestea anime-ul reuseste sa aiba un final fericit, axat cu indarjire pe supravietuire. Printre cadavre si ruine micul Gen, ramas doar cu mama in viata, pe cale sa nasca din clipa in clipa, si cu un frate mai mic de imprumut, trebuie sa isi protejeze familia si sa o scoata la capat cu orice pret.
De ce e esential: Animatia in Japonia anilor ’80 are o importanta similara cu cinemaul deceniului anterior in Occident. O generatie de aur care a repus in discutie istoria, a cautat noi forme de expresie, a inovat si transgresat genuri, a inventat concepte si medii noi, intr-un cuvant a revolutionat si a dictat cursul ulterior al animatiei si, in multe momente, al cinema-ului.
44. Corpse Bride (r. Tim Burton, Mike Johnson, 2005)
Facut in aceeasi perioada cu Charlie and the Chocolate Factory, Corpse Bride e un stop motion cu putine ambitii, cu o poveste saracuta, ce pare desenat ca vehicul aproape exclusiv pentru Johnny Depp, eternul angajat al lui Burton si pentru Helena Bonham Carter, eterna lui partenera de viata si sosia feminina a lui Depp. Insa pe masura ce goticul burtonian isi intinde mrejele peste sufletul celui care priveste, savoarea de dincolo de mormant, cu schelete melomane, eroi semi-descompusi si viermi amatori de jazz te prinde intr-o spirala magica. Senzatia de atingere fizica pe care ti-o da stop-motion-ul cu papusi contribuie la experienta nuantata a diverselor grade de putrefactie si la senzatia retro a barurilor de jazz din anii ’30 despre care filmul iti transmite ironic speranta ca poate traiesc inca dincolo de mormant.
De ce e esential: Tim Burton e un romantic macabru incurabil, iar Corpse Bride certifica aceasta revelatie pe care am avut-o cu totii pe vremea lui Edward Scissorhands (1990). Acest stop-motion nu are maretia pe care o asteptam (dupa The Nightmare Before Christmas), insa are acelasi nu-stiu-ce inefabil, iar lumea subterana a mortilor are mai multa veselie, chiar daca mult mai putina culoare, decat cliseele veseliei de pe aici pe-afara.
43. Ice Age (r. Chris Wedge, 2002)
Se pare ca regizorul Chris Wedge a intuit in 2002 ca putine animalute mai ramasesera neexplorate. A meritat o excursie pana in Epoca de gheata, pentru a dezgropa un mamut, un tigru cu colti pumnal si pentru a resuscita animat un lenes. Insa adevaratul erou ramane compulsivul veveritoi preistoric Scrat (icnelile lui sunt vocea insusi regizorului).
De ce e esential: Povestea aluneca in sentimentalisme facile, insa aventurile prin tinuturile de gheata sunt placere pura. Atentia pentru detalii este altfel decat la PIXAR insa suficient de mare incat sa redea feeria tinuturilor de gheata. Fara sa mai continue sa inoveze, Ice Age a devenit o franciza la fel de banoasa ca Shrek si de fiecare data reuseste sa livreze o doza uriasa de entertainment.
42. When the Wind Blows (r. Jimmy T. Murakami, 1986)
Ecranizarea animata a romanului lui Raymond Briggs are dimensiunile infime ale vietii unui cuplu britanic in varsta. Rutine, cesti delicate de ceai, vorbire domoala si o incredere oarba in guvern. Batraneii Hilda si Jim n-au habar despre cum se face politica in lume, dar sunt familiarizati cu eventualitatea bombardarii atomice. Animatia are o singura dimensiune variabila, enorma chiar, caci, desi tensiunea nu se aduna deloc in timp ce batranelul Jim aduna de prin casa lucrurile absolut utile in caz de atac nuclear, iar animatia in sine pare o gluma desenata de mana unui copil, bomba cade totusi, iar enormitatea ei schimba totul. Cei doi batranei supravietuitori rasufla usurati caci acum, ca bomba a trecut, totul ar trebui sa se desfasoare conform planurilor guvernului. Pentru ca n-au nimic de facut, ei fac plaja in gradina lor carbonizata, aduna apa de ploaie si asteapta cuminti sa vina echipele de salvare ale guvernului. Coloana sonora cuprinde 15 piese, jumatate din ele scrise de Roger Waters de la Pink Floyd, piesa-titlu e cantata de David Bowie, iar restul albumului album – scos numai pe vinil la premiera filmului – mai figureaza si Squeeze, Hugh Cornwell, Genesis, si Paul Hardcastle.
De ce e esential: Stilul naiv in acord cu mentalitatea anesteziata a batraneilor contrasteaza tragic cu ferocitatea povestii, iar la final simti ca povestea tragica a lui Jim si a Hildei te va parasi cu foarte mare greu.
41. Coraline (r. Henry Selick, 2009)
Dupa Coraline, un lucru e sigur – Henry Selick are dreptul sa fie numit maestrul Halloween-ului la fel de mult ca Tim Burton cu care a facut echipa la The Nightmare Before Christmas. Coraline e, probabil, cel mai straniu desen animat al anului, un fel de Alice in tara Minunilor horror cu fantome, muzica si culoare (halucinant de multa). In plus, e primul stop-motion in 3D. Coraline e o pustoaica desirata cu parul albastru si parinti neglijenti, care se muta intr-o casa de la tara unde se plictiseste de moarte. Casa e o darapanatura, iar in jur locuiesc numai batrani si un baiat enervant. Insa in casa cu pricina Coraline descopera o papusa cu chipul ei si o usa secreta care o duce spre o alta casa in care Cealalta Mama ii gateste numai bunatati, Celalalt Tata canta la pian si compune cantece pentru ea, baiatul enervant este mut, gradina e o feeerie, batranele din vecini au corpurile svelte din tineretea lor de cabaret, iar saltimbancul ciudat din vecini are un circ de soareci fermecati. Paradisul de dincolo contine un singur detaliu alarmant: toata lumea are nasturi cusuti cu ata in loc de ochi. Iar cand Cealata Mama ii cere lui Coraline sa isi schimbe ochii pe nasturi, lucrurile iau o intorsatura pe cat de Voodoo, pe atat de palpitanta.
De ce e esential: Vizual, Coraline e facut cu furia creativa a unui debutant. Prin comparatie, la James and the Giant Peach si The Nightmare Before Christmas, Henry Selick pare aproape sa-si fi infranat suvoiul de idei si sa fi ridicat acum, finalmente zagazul. Probabil de aceea Coraline aproape ca iti vara cu disperare minunile sub ochi, agreasandu-te, insa suspansul te tine cu rasuflarea taiata pana la final. Spectatorii variantei 2D vor avea putine de pierdut fata de cei 3D. Insa trebuie precizat ca animatia e si una dintre cele mai elegante si fine transpuneri 3D de pana acum.
CITESTE MAI DEPARTE pe hboclub.ro.
Link: