Mereu am sansa de a citi stiri despre cisterne de lapte care se varsa pe autostrazi, despre tone de petrol care curg prin mari sau reziduuri inghetate care cad din toaletele avioanelor direct pe acoperisurile taranilor.
Mereu cade sau se varsa cate ceva, dar niciodata un avion plin de talc. Talcul a fost singurul lucru care ma linistea in zilele in care am avut varsat de vant. Chinul scarpinatului dar si uratenia pustulelor erau anulate de mirosul parfumat de talc, de senzatia ireala a unui praf pozitiv si sanatos, care iti face bine si miroase mai prietenos decat spray-urile fetelor din vremea aia.
Ma gandeam deunazi cum ar fi daca pe deasupra Bucurestiului ar trece cateva zeci de bombardiere imense pline cu miliarde de tone de talc parfumat. Cum ar fi daca talcul ala ar cadea incet, ca o ceata, si s-ar intinde prin tot orasul. De la microfoanele reporterilor pana pe zidurile blocurilor colorate cu bidineaua. Albul e bun, iar atunci cand miroase a roz e si mai grozav. Va dati seama ca brusc, toate gropile, gunoaiele, cadavrele, masinile ar fi imbalsamate sub o pelicula fina de talc alb si prietenos, moale si aproape delicios. Casa Poporului nu ar mai fi singurul tort din oras. Toti oamenii ar mirosi la fel, urinele maidanezilor de prin cartiere si-ar pierde taria iar cauciucurile ar raspandi o aroma de bebelusi proaspat imbaiati. Milioane de turisti ar da navala sa vada minunea orasului alb pofticios si s-ar intoarce in tarile lor ducand cutiute cu talc parfumat, cules chiar de ei de prin ganguri. Chiar daca ar fi un dezastru ecologic de prim rang, pana cand plugurile ar strange muntii de talc de pe jos, ne-am simti ca in paradis. Desi parca mai bine ar fi cu niste mii de bombardiere cu vata de zahar. Sau zmeura. E greu sa te hotarasti pe vremea asta.
[email protected]