Toata vraja realitatii consta in cuvintele cu care o evoci.
Poetul de dezmeticeste.
E curios. Daca n-ar fi fost artist, s-ar fi multumit cu un roman ieftin. Are in fata ochilor o realitate care il depaseste cu mult. In subsolul localului cu geamuri multe din capul Pantelimonului, al bunului sau amic Toma (cunoscut ca nea Tomita, intocmai ca pe celebrul actor, mort la cutremur), unde el si Popescu filozoful-zugrav isi petrec dupa-amiezele combatand in logica si poezie – s-a petrecut ceva incredibil. Anastase nu se indoieste de nimic, si asta pentru ca e poet. Icnetele de sub podea si ochii holbati de efort ai celui mai misterios anchetator din lume care a calcat vreodata pe aici il conving cu puterea faptelor ca trebuie. Trebuie sa intervina.
Il cuprinde pe filozof pe dupa mijloc si trage.
— Bai, nea Virgile, pune, si dumneata, domne, mana! N-auzi?
Pentru ca, de sub pamant se aude:
— Pacatele mele, tineti-ma ca cad!
Patronul revine cu o ranga si un odgon:
— Numai sa nu-mi daramati localul! E criza! Dau faliment. (apoi, catre Siridon.) Nu te face ca nu intelegi. Treci la aparate!
Antonia isi flutura coada de cal:
— Hai, baieti, un ultim efort!
Motociclistul intervine cu patos:
— As putea sa folosesc motocicleta… Sa va trag, adica!
— Vezi sa nu ti-o trag io! Locotenente! Adu jeepul!
— Dar, spune omul spasit, am abandonat masina la intrarea in tunel…
Maricelu se enerveaza: „Nebunu’, tot nebun. De sub pamant se mai aude:
— Valeu… Mi-e frica!
N-o lungesc. E un carnat de oameni tragandu-se de bracinari. Pana nu vine betivul, nu au nicio sansa. Si minune, numai ce-i ating aburii alcoolului, eforturile lor scot ridichea umana. E enorma! E imbracata in alb. Si are pe putin 150 de kile…
— Maria, tu aici?