Ceva pentru tineri.
Lia Bugnar a scris iar o piesa. Dupa cate am inteles, a scris-o la comanda, Teatrul National a angajat 7 tineri actori si a dorit – lucru rar, nemaiauzit as spune – sa le faca un soi de cadou, o piesa in care sa li se puna doar lor in valoare calitatile artistice, o piesa moderna, ceva in care ei sa se simta bine, cu relaxarea limbajului actual, a contextelor cunoscute, fara povesti depasite, desuete, atat de greoaie de cele mai multe ori de jucat si de privit, ceva pentru spectatori tineri, apropiati de varstele lor de oameni proaspat iesiti de pe scandurile scolii, ca in cazul lor nu e cu banci. Mi se pare destul de complicat:
1) sa-i cunosti pe tinerii cu pricina cat de cat,
2) sa incerci sa spui ceva altfel decat se spune zilnic de catre toate masinariile de vorbit continuu,
3) sa nu repeti ce-ai spus in alte piese,
4) sa indeplinesti si cerintele comenzii, care pot fi departe de ceea ce ai fi scris tu la momentul acela,
5) sa cauti totusi un subiect care sa-i intereseze si pe cei mai tineri, atinsi de alte febre, vibrand la alti stimuli, dar sa nu-i goneasca nici pe cei imprieteniti cu alt soi de teatru, e vorba de National, ce Dumnezeu
6) sa fie si amuzant, cat sa tii oamenii in sala,
7) sa ai grija sa nu pice totul in vulgar si banal si superficial, deci extremul comercial, dar sa fie usor de priceput, deci sa cauti un subiect la indemana… e dificil, deh.
E ca naiba. Sa fie si la termen, sa n-apuce copiii care se vor actori mari sa-si calculeze pensia cumulata cu salariul. Si pe deasupra sa te mai si apuci sa scrii. Adica in loc sa mergi la filme, moluri sau arhipelaguri, pur si simplu sa scrii, sa imaginezi, sa creezi. Si sa-ti iasa si bine. Cu rasete si taceri asteptande. Si aplauze. Fiindca munca ta e completata de cea a restului echipei, intr-adevar talentata. Asta da treaba. Nu doar noroc. Treaba.