Motivul pentru care cititi acest text cu doua ore mai tarziu decat ar fi trebuit este ca mi-am ignorat snooze-ul de la telefon.
[email protected]
Banuiesc ca majoritatea oamenilor stiu foarte bine ce este snooze-ul. Este intervalul de timp predefinit care iti transforma diminetile intr-un cosmar inodor, fara imagini. El este cel care iti permite sa mai atipesti putin de cand ai oprit alarma, accesand o stare care nu e nici somn, nici trezie, nici alfa, nici beta. E pur si simplu o stare de moarte clinica, o chinuiala, o coma entry-level, o minciuna care te oboseste mai mult decat o goana in jurul blocului, un inconvenient social si un ghimpe in ochii oamenilor cu alt regim nocturn.
De cand urla snooze-ul pentru prima data si pana la momentul in care sar in pantaloni pare ca trece o secunda de somn si jumatate de ora de efort care-ti strica ziua. Marimea snooze-ului fiecaruia mi-a trezit mereu curiozitatea. La poarta a trei decenii de viata, al meu a ajuns sa dureze noua minute. Pe vremea cand aveam mai degraba douazeci de ani decat treizeci, snooze-ul dura putin sau deloc.
Cand am implinit 25 de ani, eram foarte impacat cu ideea de cinci minute sau cinci minute ori doi. Acum, nu pot decat sa prevad ca la 35 de ani imi voi petrece intre 15 minute si o ora jumate in pat, zvarcolindu-ma intre ura si datorie. La fel ca azi. In schimb, nu pot decat sa anticipez momentul in care varsta ma va arunca inapoi la prima alarma dintr-un singur motiv: odata trecut de jumatatea vietii valorizezi altfel fiecare minut. Daca statul in pat dimineata a ajuns o amorteala stangace, de ce sa nu ma bucur de viata la baie?