De Citit : Editoriale

O experiență crossover — Omul care nu putea vorbi decât ceea ce citea

| 21 februarie

Întâia montare a Teatrului Maghiar din Timișoara în 2021 este premiera absolută a piesei Omul care nu putea vorbi decât ceea ce citea. Aici, Adrian Sitaru (scenarist și regizor) propune o simultană experiență crossover — jumătate teatru, jumătate film.

Deasupra spațiului scenic folosit de actori se află un ecran pe care este proiectată filmarea conversațiilor din jurul unei mese pe teme de conștiință, liber arbitru, moralitate, căință, justificarea ideologică a crimei, ca în Malmkrog. La început discret, apoi tot mai agresiv, aparatul de filmat pare să invadeze universul teatral. La rândul ei, imaginea de film este și ea „spartă” de actorii care — ca în Trandafirul Roșu din Cairo, de Woody Allen — ies treptat din pielea personajelor. Sau măcar încearcă, pentru că, deși au ochi, spectatorii nu văd; deși au urechi, nu aud şi nu iau aminte. Confundă actorul-vedetă cu personajul pe care acesta îl construiește pe scenă, chiar atunci când, ilar, actorul se legitimează insistent cu buletinul. Și, mai ales, uită conștiința netatuată de convențiile social-politice, de starea paradisiacă în care sufletul omului nu fusese încă maculat de idei primite de-a gata.

Miza celui mai recent spectacolul de la TMT este însăși „recâștigarea paradisului”, depășirea acestei condiții căzute a omului — handicap care îl condiționează de un „scenariu” prealabil, iscălit de autorul poveștii (stricto sensu) ori de societate (largo sensu). Dar viața — la fel ca firescul vorbirii — e mai presus de repetarea mecanică a unui text scris dinainte. Felul în care Cosma (Kocsàrdi Levente), personajul central cu urme de sindrom Tourette și defecte de vorbire, este învățat să rostească — fără să citească pe hârtie — „Te iubesc!” amintește de începutul Oglinzii lui Andrei Tarkovski, unde un adolescent este „hipnotizat” de o bioenergeticiană și reușește, pentru prima oară în viață, să spună clar și răspicat: „Eu pot vorbi!”. Personajul lui Sitaru, la sfârșitul spectacolului, citește de pe ecran, cu glas tare, numele întregii echipe. Cu aceeași bucurie cu care tocmai a deprins cea dintâi rostire liberă a cuvântului prin care omul, dintotdeauna, își caută nemurirea.