De Citit : Editoriale

Estetic-corect

| 03 septembrie

Inglourious Basterds mi-a placut la nebunie.

Mult laudat pentru talentul sau unic de a combina tropi (figuri de stil) si personaje derivate din diverse genuri cinematografice, Quentin Tarantino a fost si mult criticat pe motiv ca niciodata nu incearca sa ajunga, prin intermediul acestor tropi si al acestor personaje, la „lumea reala“. Filmele lui nu au decat un singur context: filmele altora.
Pentru el, filmele se constituie intr-un univers paralel, cu realitatea lui proprie, de sine statatoare. Inglourious Basterds, filmul lui cu evrei si nazisti, e, mai mult decat orice alta creatie de-a lui, un film despre filme, un film care se raporteaza exclusiv la mitologia cinematografica a evreului si nazistului. Nu e de mirare ca i-a adus lui Tarantino cele mai dure critici din cariera lui: mitologia in interiorul careia se joaca, aparent insensibil la realitatile istorice care au generat-o, e, de asta data, mitologia crescuta in jurul unei tragedii. Dar acest film e si cea mai completa pledoarie formulata pana acum de Tarantino in apararea viziunii lui. In termeni mai expliciti ca niciodata, el instituie cinema-ul intr-o lume mai buna: nu e vorba doar despre faptul ca, in filmul lui, evreii sunt cei care-i terorizeaza pe nazisti cu violenta lor, ci in primul rand despre faptul ca, in cinema, „nazistii“ sunt doar un trop, „violenta“ e doar un trop si totul se rezolva estetic.
E greu de spus ce e acest film, dincolo de faptul ca e ceva de Tarantino. Are momente cand se apleaca spre farsa, spre parodie sau spre artificialitatea aceea stridenta pe care anglo-saxonii o numesc camp, insa nu cade definitiv in niciuna din ele; are si cateva dintre cele mai riguros elaborate corp-la-corpuri verbale din toata opera lui Tarantino. E greu de spus ce e, dar ce e e estetic-corect.