Ho Ho Ho (o productie MediaPro) se vrea un film meserias, „de public“, dar e facut fara vreun respect real pentru meserie sau pentru publicul respectiv.
Ho Ho Ho e un film comercial romanesc facut dupa o formula hollywoodiana: in preajma Craciunului, un hot pagubos si fundamental de treaba (Stefan Banica Jr.), fortat de trei tovarasi mai rai sa participe la jefuirea unei bijuterii din incinta unui Mall, primeste sansa de a se reabilita, intorcandu-se impotriva tovarasilor sai, atunci cand intalneste un copil dragut (Bogdan Iancu) care s-a ratacit prin Mall-ul respectiv. Look-ul filmului (plasticos si aseptic) e cam ceea ce trebuie, ca si muzica (vorba vine; intr-o lume mai buna, genul asta de kitsch nu i-ar trebui nimanui – nici macar atunci cand e compus de John Williams, d-apoi, ca aici, de un imitator). In rest, nu exista o scanteie de talent nici in scenariu (Gabriel Andronache si Bogdan Mirica), nici in regie (Jesús del Cerro).
Nimic nu misca. Scenaristii nu sunt in stare sa le dea jefuitorilor un plan coerent, nu le dau mai nimic de facut actorilor secundari (imaginatia e atat de saraca si disperarea – atat de mare, incat nu una, ci doua actrite sunt puse sa simuleze miopia pentru a face lumea sa rada), nu stiu sa umble la coarda sentimentala decat cu maini butucanoase si nu stiu sa fie smecheri decat devenind grobieni.
Cat despre gagurile burlesti, acestea sunt mai rau decat primitive: pentru niste realizatori de comedie, e o chestiune de minima mandrie profesionala, de minim respect pentru public ca, atunci cand apeleaza la poante vechi (o batranica batand un gealat cu umbrela, un mecanic auto umplandu-se de ulei de cum baga mana la motor), sa se straduiasca sa le adauge mici chichite noi. Realizatorii lui Ho Ho Ho nu se straduiesc; atitudinea lor e „da-l dracu’ de public, c-o sa rada oricum“.
Nu le dati satisfactie.