De Citit : Editoriale

Poeti si portari

| 18 noiembrie

Promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois

Iata ca a sosit si mult promisul moment al povestirii cu Iaru’ portaru. Dupa cum bine stiti din rubrica invecinata, Iaru nu este fotbalist. Asta nu inseamna, insa, decat ca talentul sau a ales sa se exprime in forma mult mai pretuita de societate a cuvantului, in loc sa se iroseasca intr-o minora activitate cu mingea. Asta nu in­seamna catusi de putin ca Iaru n-ar avea resurse sa devina o stea a terenului de fotbal. Dovada o avem cei cativa care, in urma cu vreo 10 ani, ne-am intalnit pe un teren din preajma stadionului national. Ideea era sa ne invioram trupurile care devenisera niste periferice de computer. La ora la care mi-am depus si eu corpul stramb pe iarba, jocul incepuse. M-am asezat resemnat langa una dintre porti, asteptand o pauza in care sa mi se decida si mie un rost in teren. In poarta era, sti­mati microbisti, poetul Florin Iaru. Inalt, cu picioarele si bratele larg deschise, securiza un spatiu important din zona de tinta a adversarilor. Mai mult, misca­rea permanenta in stanga si in drea­pta a poetului in poarta elimina cvasitotalitatea sanselor fotbalistilor de pe gazon de a-i marca vreun gol.

Adaug vigilenta sustinuta a privirii, vibratia permanenta a trupului si salturile inta­rite de strigate de entuziasm sau de teroare cu care insotea fazele din teren. Pentru ca am pomenit de teren, cand am sosit, jocul se petrecea la poarta adversa unde coechipierii lui Iaru au reusit sa-si tina in sah adversarii vreo 15 minute. Cum va spuneam, in tot acest timp Iaru a trait intens, singur in propria poarta, bata­lia care se consuma in departare. Cand, in sfarsit, acel asalt prelungit s-a concretizat cu un gol, iar coechipierii s-au apropiat de dansul, Iaru s-a prabusit si a cerut sa fie inlocuit, fiind epuizat fizic si emo­tional. Acesta este Iaru portaru’ si cred ca e limpede ca lumea fotbalului e prea marunta pentru sufletul lui mare.