Slumdog Millionaire i-a facut fericiti pe membrii Academiei Americane de Film si, alaturi de ei, pe multi alti spectatori. Pe mine – nu chiar.
Vagabondul milionar (de Danny Boyle) e un film indraznet din punct de vedere al conceptiei: o fiertura hiperagitata de mizerabilism indianist (cu abuzuri politienesti, lupte de strada intre musulmani si hinduisti, copii pusi sa cerseasca dupa ce au fost mutilati etc. – toate trantite pe ecran cu snaga, fara menajamente), la suprafata careia imboboceste treptat un basm in toata regula, cu miracole, iubiri din copilarie care dureaza o viata, prieteni rataciti care la momentul decisiv se intorc pe calea cea dreapta si, la sfarsit, un mare numar muzical. Dupa cum atesta numarul acela, Vagabondul milionar imprumuta ceva din extravaganta melodramatica si ridicatoare de moral a filmelor indiene made in Bollywood, dar filmele respective tind sa se preocupe exclusiv de evazionism, nu si de realitatile care-l fac necesar (publicul lor cunoaste prea bine acele realitati), pe cand acest film britanic vrea sa ne dea la un loc si evazionismul, si realitatile, pe principiul ca minciunile frumoase devin de doua ori mai frumoase – devin si frumoase, si juste – daca ni se pune in fata si adevarul crud caruia ii servesc de alternativa. Problema e ca partea de „adevar crud“ e filmata intr-un stil smecher-smucit, surescitat tehnologic, care poate fi pe placul studentilor la film si al altor tineri dependenti de adrenalina, dar care e prea lipsit de greutate morala ca sa poata descrie saracia si efectele ei intr-un mod cat de cat pertinent. Filmul functioneaza si asa – partea de „minciuna frumoasa“, de manipulare pe fata, care rasare din mizeria si violenta primei parti, chiar rasare, e chiar o priveliste, iar calitatea manipularii e superlativa –, dar, cu toata indrazneala si cu toata ingeniozitatea sa, nu e un film prea admirabil.