Un muzeu nu pe masura…
Sambata am incercat poarta cea mare a Palatului Cantacuzino, care gazduieste generos Muzeul Enescu, Uniunea Compozitorilor din Romania si-nca doua firme care fac si ele afaceri, nu stiu ce fel, ca nu-s ale mele, si mi-e putin ciuda ca au gasit un spatiu interesant de inchiriat. Dar pentru muzeu intri pe poarta principala, aia strajuita de doi lei, nu are legatura cu cate parale face casa, desi… am fost uimita sa constat inca de la intrare cu ce viteza se indreapta spre paragina. Pe tavan – foite de tencuiala. Intreb cu ochii cascati spre sus: dar ce s-a intamplat? Pare ca e o problema. Una din cele doua doamne prezente ma ignora, alta se uita spre mine cu nesfarsita mila si-mi zice sa pun ciupicii. Insist, curioasa: e secret? Ea izbucneste, ultraexasperata: Ce e? Pai nu se vede? Hm. Tencuiala atarnanda de pe tavan e de pe vremea lui George Enescu si vor s-o prezerve pentru atmosfera? Au ceva probleme cu vecinul de sus, respectiv Dumnezeu sau casa are bulina si gata? Nu pricep. Ma suspectez de probleme cu vederea. Acum mi-e frica sa intreb ceva, de teama sa nu cheme doctorul. Alunec pe ciupici printre vitrine cu poze si obiecte, totul e cantrun depozit, cu cate-o nota lapidara „Enescu si Yehudi Menuhin“, sticla de apa plata Bucovina, „Predand stafeta tanarului Lipatti“. Greu sa descoperi altceva decat obiecte disparate. Am fost la muzee dedicate artistilor mari ai lumii, te durea tot corpul dupa ore de zgait, aflai povesti, lucruri care se inlantuiau logic si plecai de-acolo cu o succinta biografie. Simteai universul lor. Te incarcai de personalitatea uriasa chiar daca intrasesi un ignorant. Aici in 10 minute si trei camere-depozit pleci Oedip. N-ai vazut nimic. Totul e jalnic. Si e cel mai mare compozitor roman. Nu ma credeti, vizitati muzeul. Lunea, sa fie si doamnele gazde multumite.