In iarna dintre ‘91 si ‘92 am lucrat ca vanzator.
Se intampla intr-o consignatie de pe Doamnei, langa iesirea de la cinema Luceafarul. Era un spatiu comercial foarte ingust, cam cat o debara de lopeti. Apartinea unei amice, Mariana, care locuia la etaj. Ei ii sunt si azi recunoscator, pentru ca m-a scos din foame in acea vreme tulbure, in care traiam cu mama din pensia ei si din indemnizatia mea de urmas de pe urma raposatului tata. Vindeam de toate in magazinasul Marianei, care nu diferea de majoritatea pravaliilor din acei ani: marfuri in regim de consignatie, consemnate adica de oameni (dintre care multi „faceau Turcia“) pana se-ndura cineva sa le cumpere. O revanzare asadar, cu 10% adaos fata de pretul furnizorului. Cele mai multe articole erau toale de dama, predominant lenjerie de corp, ciorapi si „bluzite“. Lucram cu zel si daruire, din recunostinta fata de buna mea patroana si, nu in ultimul rand, pentru ca imi placea!
Ma perfectionasem. Invatasem sa nu-mi coplesesc clientii cu nerabdarea (altminteri fireasca) de a face vanzare, ci ii asistam atent si supus. Erau majoritatea femei, ceea ce e frumos; dar mi-am dat seama repede ca interventiile unui vanzator barbat le pot la fel de bine incuraja sau inhiba, in functie de dozaj. Daca greseam acel reglaj fin al complimentelor si al privirilor admirative, puteam sa dau din curtoazie in libidinosenie. Pe atunci ajunsesem la performanta de a ghici, de cum trecea pragul o femeie, „ce litera poarta“ la sutien, oricat era de inhaiburata (si era o iarna grea)… Azi nu mai am acea abilitate, dar mi-a ramas deprinderea de a recomanda si de a vinde marfuri. Si am mai capatat atunci o aptitudine, pe care aveam apoi s-o recunosc si s-o apreciez la negustorii profesionisti: aceea de a cunoaste oamenii; sau, daca acestia se dezvaluie greu, de a sti cum sa-i dezghioc, cum sa-i scanez subtil, cum sa ghicesc „ce litera poarta“ la suflet.