Are teatrul (arta, in general) si valente sociale – reale? O dezbatere de initiat. Tocmai pentru ca pare ca nu, in vremurile astea….
Ca sa te distrezi!? Ca sa-ti pierzi in mod placut sau chiar interesant o ora, doua? Ca sa te lauzi ca esti cultural? Sa-ti manifesti apetitul pentru ceva ce nu e la indemana (financiar sau cultural) fiecaruia, plebeilor… deci din snobism. Ca sa critici? Atunci nu veni la teatru! Cel putin la noi, la Green. Si nici la ACT. De fapt acolo as vrea sa te trimit acum. Pe tine, cel ce mergi la teatru ca sa fii atins. Ca sa judeci si/sau sa ai un feed-back la propria judecata. Ca sa te bucuri si/sau sa suferi de o descoperire noua… Sau de o redescoperire. De o problema noua/veche, pusa in fata ta de altcineva, altfel, cu sprijinul unor mijloace ce nu iti sunt direct la indemana. Mijloace artistice, care vorbesc altfel despre viata, moarte, dragoste, ura… Ca sa simti. Cine esti, de unde vii, incotro te duci… Sa simti mai mult, mai intens, mai comprimat…. Atunci du-te la ACT, la „Cui i-e frica de Virginia Woolf“, regia Mariana Camarasan, cu Florina Gleznea (exceptionala…), Ionut Grama, Sanziana Nicola, Emil Mandanac. Scenografia: Alexandra Penciuc. O extraordinara echipa, atat de tanara…. Careia mijloacele artistice i-au permis sa transmita trairile, durerile, ravasirile cuplului matur atat de zbuciumat, atat de adevarat zugravit de Albee…. Sper ca marele dramaturg sa poata vedea cumva, candva, probabil cel mai tanar grup de artisti ce i-au pus piesa in valoare. In Valoare. Du-te la ACT sa-ti pui (poate chiar sa-ti raspunzi la…) cateva din intrebarile fundamentale: cine esti, de unde vii, incotro te duci. Sunt patetic!? Cred ca lucrurile cu adevarat importante pot avea o doza mare de patetism. „Adevarul strigat e patetic“. Nu o zic eu…
[email protected]