Ceausescu a mai plecat o data.
M-am hotarat sa mai comit o indisciplina si sa nu scriu despre un concert. Daca as fi scris, ar fi trebuit sa scriu despre revolutia Tricky. "Knowle West Boy" a reusit sa administreze lovitura de gratie templului congreselor comuniste: e pentru prima oara cand au urcat pe scena, alaturi de persoanele autorizate, intr-o istorica debandada, simpli cetateni. Adrenalina rock cu care si-a inundat spectatorii si-a gasit, in final, spatiul de libera exprimare: incurajati de membrii echipei lui Tricky, cateva zeci de norocosi au fost eliberati de stramtoarea scaunelor si au urcat pe scena unde au topait pe ultimele 20 de minute de bis.
Si tot pentru prima oara in istoria unui concert, finalul a apartinut angajatilor salii care au fost nevoiti sa traga heblul de alimentare a statiilor de amplificare ca sa opreasca delirul. Cred ca s-a foit mult cineva in cimitirul Ghencea. Ei bine, nu despre Tricky va fi vorba aici. Cunoscandu-va, mi-am dat seama ca va cam lipseste o sedinta de psihoterapie. Pentru ca, desi sunteti doar doi, nu reusiti sa va hotarati. Cum sa pleci, daca risti sa nu te impiedice celalalt? Cum sa faci sa-l retii fara sa te simti culpabil? Dar culpa ta, cum o sa-l impiedice pe el sa se simta liber?
Terapia o administreaza Oana Pellea si Mihai Gruia Sandu la Teatrul Foarte Mic. Se numeste "Ma tot duc". Aparent, este un exercitiu de actorie, pe "texte-aluzii din W. Shakespeare etc." (un spectacol scris si regizat de canadianul Marc Dore). Cei doi ne maimutaresc dureros de ironic slabiciunile care ne tin alaturi. Daca este exercitiu de actorie, e genial. Oana incarca succesiv, in direct, un singur cuvant cu tot atati draci cati stiti ca putem purta in noi. Dar nu e exercitiu, este vivisectie in sufletele sarmanilor din sala. Si, la final, toata lumea coboara de pe scena cu ranile deschise si cu gura pana la urechi.