Operă în patru acte de Georges Bizet
Libretul: Henri Meilhac și Ludovic Halévy, după o nuvelă de Prosper Mérimée
Spectacol în limba franceză, cu titrare în limba română
Dirijori: Vlad Conta / Adrian Morar
Regia: Marina Emandi Tiron
Scenografia: Cătălin I. Arbore
Coregrafia: Alexa Mezincescu
Maestru de cor: Stelian Olariu
Maestru cor de copii: Smaranda Morgovan
Asistent de coregrafie: Mirela Simniceanu
Asistent de regie: Ştefan Neagrău
Asistent maestru de cor: Daniel Jinga
Distribuţia spectacolului:
Don José: Cristian Mogoşan (invitat)
Escamillo: Ionuţ Pascu (invitat)
Dancairo: Liviu Indricău
Remendado: Valentin Racoveanu
Zuniga: Filip Panait
Morales: Florin Simionca
Carmen: Sorana Negrea
Micaela: Simona Neagu (debut)
Frasquita: Valentina Tudose (invitat)
Mercedes: Sidonia Nica
Solişti balet: se va anunţa ulterior
Despre
Doresc ca spectacolul pe care îl montez să se adreseze în egală măsură sufletului şi simţurilor spectatorului. Să fie un spectacol tumultuos ca o coridă, să aibă sunetele, culorile şi mirosul violent al coridei, unde parfumurile grele şi dulci ale florilor meridionale se împletesc cu cel proaspăt-picant al citricelor şi unde aromele mirodeniilor se suprapun peste izul de sânge şi sudoare animală, totul amestecat şi purtat de vântul evantaielor. Un miros de dragoste, libertate şi moarte, coordonatele esenţiale ale existenţei noastre.
Marina Emandi Tiron – regizor
Temperamente înflăcărate
Premiera din 1875, de la Opera Comică din Paris, a operei „Carmen” – ultima lucrare a lui Georges Bizet – nu i-a convins pe criticii muzicali, care, în majoritate, au considerat-o un fiasco. Cu toate acestea, popularitatea ei a crescut covârşitor după moartea compozitorului (a murit la doar câteva luni de la premieră), astăzi fiind una dintre cele mai îndrăgite drame cu muzică din epoca romantică. Inspirată de cel de-al treilea capitol al nuvelei cu acelaşi titlu, publicată în 1845 de Prosper Mérimée, „Carmen” îşi are acţiunea în Spania – ţara temperamentelor înflăcărate, dar şi a unor înverşunate oprimări religioase şi politice – pe fundalul căreia se desfăşoară povestea lui Don José, un soldat naiv, şi a lui Carmen, o frumoasă ţigancă de care acesta se lasă sedus. Pentru că opera „Carmen” portretizează viaţa spaniolă, cu fărădelegile şi imoralităţile ei, prin aceasta – dar şi prin faptul că prezintă moartea tragică a personajului principal – lucrarea lui Bizet aduce o nouă viziune în opera franceză. Unii critici au considerat-o ulterior ca fiind chiar un punct de legătură între tradiţia operei comice franceze şi verismul din opera italiană a secolului al XIX-lea.
Printre nenumăratele puneri în scenă ale operei „Carmen” se regăsesc şi montările de la Bucureşti, realizate la doar 10 ani de la premiera mondială de la Paris, de către promotori ai genului liric în România precum George Stephănescu, Eduard Wachmann şi Constantin Stănescu Cerna.
Sinopsis
Actul I
O piaţă din Sevilla. Câţiva soldaţi de la cazarma vecină privesc forfota din piaţă. Apare Micaela, o tânără ţărancă navareză, întrebând de consăteanul ei, caporalul Don José. Acesta urmează să sosească iar soldaţii insistă să îl aştepte împreună cu ei. Micaela, sfioasă, se retrage, promiţând că va reveni. Semnale de trompetă anunţă schimbarea gărzii. Sosesc soldaţii şi printre ei Don José, care află despre vizita Micaelei.
Clopotul fabricii de ţigări sună şi lucrătoarele ies în pauză. În jurul lor se adună curtezanii. Cea mai iubită este Carmen. Cochetă, înconjurată de bărbaţi, ea dansează ostentativ, lansând în câteva cuplete concepţia ei despre dragoste: un capriciu, o joacă, vine şi trece ca o pasăre în zbor (Habanera). Intrigată că Don José este singurul care nu-i acordă atenţie, ea încearcă să-l ademenească şi, reintrând în fabrică, îi aruncă o floare la picioare. Impresionat de gestul ei provocator, el păstrează floarea.
Soseşte Micaela, care îi aduce o scrisoare de acasă: mama sa îl sfătuieşte să se întoarcă în sat şi să se însoare cu Micaela (duetul „Parle-moi de ma mère” – Vorbeşte-mi despre mama). Se aud ţipete: o încăierare între lucrătoare. Ele năvălesc în scenă, cu greu stăpânite de soldaţi. Locotenentul Zuniga îl trimite pe José să restabilească liniştea. El o aduce în scenă pe Carmen, acuzată că a stârnit incidentul. La întrebările lui Zuniga, ea nu răspunde, fredonând insolent. Carmen va merge la închisoare, iar Don José va trebui să o conducă acolo. Rămaşi singuri, ea reuşeşte să-l seducă, convingându-l să o lase să fugă şi promiţându-i dragostea ei. Ea îi dă întâlnire la taverna lui Lillas Pastia (aria „Seguidilla”). Când pornesc spre închisoare, se creează confuzie şi Don José o ajută să fugă.
Actul al II-lea
În taverna lui Lillas Pastia, Carmen şi prietenele ei stau la mese cu câţiva militari, printre care şi Zuniga, de la care află că Don José tocmai a fost eliberat din arest. Intră cortegiul faimosului toreador Escamillo, primit cu ovaţii. El o curtează pe Carmen, dar ea îl respinge. Toată lumea pleacă, Zuniga spunând că va reveni. Taverna se închide, iar prietenii contrabandişti, Le Dancaire şi Le Remendado, cer concursul celor trei fete (Carmen, Frasquita şi Mercedes) pentru a aduce un transport de marfă (cvintetul „Nous avons en tête une affaire” – Plănuim o afacere). Carmen refuză, sub pretextul că este îndrăgostită şi îl aşteaptă pe Don José, care a impresionat-o prin faptul că a fost în închisoare din cauza ei. Cei doi contrabandişti o îndeamnă să-l atragă şi pe el în expediţia lor. De altfel, vocea lui tocmai se aude.
Carmen îl primeşte cu bucurie şi, în onoarea lui, va dansa numai pentru el. Carmen începe dansul, însoţit de castaniete, sub privirea fascinată a lui José. În depărtare se aud trompetele, sunând retragerea. Don José trebuie să se întoarcă la cazarmă, dar Carmen, enervată, îl ironizează pentru supunerea lui, îl acuză că n-o iubeşte şi îl goneşte. El nu poate pleca până nu-i mărturiseşte iubirea lui puternică (aria „La fleur que tu m’avais jetée” – Floarea pe care mi-ai aruncat-o). Carmen profită de şovăiala lui pentru a-l determina să plece cu prietenii ei în munţi, lăudând farmecul vieţii libere împreună cu ea. José, sfâşiat între pasiune şi onoarea de soldat, are puterea să se rupă de vrajă şi pleacă grăbit. În uşă se ciocneşte de Zuniga, care se întorsese pentru Carmen. Acesta îi ordonă să plece, el refuză, amândoi scot săbiile şi doar intervenţia contrabandiştilor îi desparte. Zuniga este dus afară, iar Don José îşi dă seama că nu mai are cale de întoarcere, trebuie să dezerteze.
Actul al III-lea
În munţi, noaptea, contrabandiştii, încărcaţi cu marfă, fac un popas. Corul cântă despre pericolele vieţii hoinare. Carmen şi Don José se ceartă: ea s-a săturat de gelozia şi tirania lui; el e frustrat şi o ameninţă cu moartea dacă îl va trăda. Mercedes şi Frasquita îşi dau în cărţi. Carmen li se alătură. Cele două fete îşi prezic viitorul după gustul lor: una – fericire în dragoste, cealaltă – bogăţie. Când Carmen întinde cărţile, tonul muzicii se schimbă – se aude tema destinului: „La mort… toujours la mort” – Moartea… mereu moartea, repetă ea înfricoşată şi apoi intonează, cu resemnare în faţa sorţii în care crede, cantilena „En vain pour éviter les réponses amères” – Degeaba evit răspunsurile amare.
Caravana porneşte spre oraş, iar femeile trebuie să le distragă atenţia vameşilor, spre supărarea lui Don José, care rămâne să păzească marfa. Apare Micaela, în căutarea lui José (aria „Je dis que rien ne m’épouvante” – Eu spun că nimic nu mă sperie). La auzul unui foc de armă, ea se ascunde. Este toreadorul care, aflându-se în drum spre Sevilla şi cunoscând ascunzătoarea contrabandiştilor, s-a oprit să o vadă pe Carmen, de care este îndrăgostit. La auzul acestui nume, Don José, recunoscând în toreador pe rivalul care i-a furat inima iubitei, îl provoacă la o luptă pe viaţă şi pe moarte. Când toreadorul este în pericol, Carmen şi prietenii ei intervin şi-l salvează. El îi invită pe toţi la coridă, în timp ce Don José abia poate fi stăpânit să nu o lovească pe Carmen. Toţi se pregătesc de plecare, când Micaela este descoperită. Ea încearcă să-l convingă pe José să se întoarcă acasă. La refuzul lui, îi mărturiseşte că mama sa este pe moarte. José pleacă împreună cu Micaela, aruncând o ultimă ameninţare. În depărtare se aude cântecul nepăsător al toreadorului.
Actul al IV-lea
În faţa arenei din Sevilla e atmosferă de sărbătoare populară: dansuri, defilarea matadorilor, îmbulzeala veselă dinaintea coridei. Escamillo apare în uralele mulţimii. La braţul lui, Carmen, radioasă (duetul „Si tu m’aimes, Carmen” – Dacă tu mă iubeşti, Carmen). Frasquita o previne pe Carmen că se apropie Don José, dar ea nu se teme şi chiar îl aşteaptă. După ce toată lumea a intrat în arenă, faţă în faţă cu fostul său iubit, ea îl înfruntă. Don José o imploră să revină la el, dar refuzul este categoric. Îl lasă să-şi consume în gol rugăminţile, argumentele. Din arenă se aud ecourile luptei. Carmen, exasperată de insistenţa lui, îi aruncă în faţă inelul pe care acesta i-l dăruise. Se aud din nou strigăte de victorie şi Carmen se repede spre intrarea în arenă. Realizând că a pierdut-o definitiv, José, mânat de o furie oarbă, o înjunghie. Mulţimea veselă iese din arenă pe ultima replică a lui Don José, prăbuşit: „Vous pouvez m’arréter… c’est moi qui l’ai tuée! Ah! Carmen! ma Carmen adorée!” – „Puteţi să mă arestaţi… Eu sunt cel care a omorât-o! Ah, Carmen, Carmen a mea!”.