Blog de Anca Gradinariu
Nu-mi vine sa cred ca:
Woodstock-ul a implinit 40 de ani. Abia 40 de ani – am senzatia ca e vechi de cand omenirea; e, poate, de vina canonizarea excesiva; nu cred sa existe vreun fenomen popcultural atat de disecat si mega-para-citat si reinterpretat. In ceea ce ma priveste, nu i-am inghitit niciodata prea tare pe hipioti. E drept ca n-am cunoscut niciunul “veritabil”, ci doar copiile lor autohtone, cam rapanosi, faliti, amatori de votca proasta si instant pusi pe dezbracat de indata ce dau de un centimetru de nisip. M-a iritat intotdeauna atitudinea “ceea ce am reprezentat noi si muzica noastra a fost cu muuuuuuuult mai bun/cool decat orice a venit dupa. Sac!”. Ceea ce e cam ciudat, daca te gandesti ca multi dintre acesti neo hipioti nu erau in anii 60 nici macar un impuls sexual in mintea parintilor… N-am inteles niciodata cum poti sa te identifici pana la fanatism cu o muzica pe care, practic, nu ai trait-o..
Zilele astea e, practic, imposibil sa te sustragi mareei lipicioase de nostalgie flower-power. Exista re-lansari aniversare ale filmului concertului iar Ang Lee a facut chiar un film pe tema – Taking Woodstock. Asta, plus milioane de centimetri patrati de acoperire jurnalistica. Adevaratul eveniment e din ce in ce mai blurat de toata aceasta isterie.
CITESTE MAI DEPARTE pe hboclub.ro.