Atunci cind cel mai arthouse auteur canadian se apuca de regizat “film documentar despre orasul sau natal” rezultatul depaseste si documentarul si asteptarile. Comparabil mai de graba cu Roma lui Fellini, “Orbitor”-ul lui Cartarescu sau cu Radio-Days-ul lui Woody Allen, Winniepegul meu este, totusi, un documentar.
Straniu si hipnotic, pierdut printre amintiri, vise, legende urbane si reconstituiri, Winniepeg-ul lui Guy Maddin exista undeva intre realitatea geografico-istorica si fantasmagoriile venite din refluxul memoriei emotionale ale auteur-ului canadian. Marcat de stilul unic, falsificator de cinema-mut, filmat in alb-negru, setul de amintiri si povesti este un unic si irezistibil joc care spulbera conventiile docu-dramei, deformeaza textura realitatii si triumfa estetic si emotional asupra istoriei.
La urma urmei, conteaza prea putin daca serialul canadian despre sinucigasi, caii inghetati in riu sau concursurile de frumusete masculine chiar au existat. Ce conteaza este fascinatia pe care reconstituirile hiper-estetizate o exercita asupra spectatorului.
– citeste articolul semnat de CRISTI MARCULESCU in APERITIFF, ziarul FESTIVALULUI INTERNATIONAL DE FILM TRANSILVANIA-