In anul de gratie 2003, echipa formata din regizorul Prachya Pinkaew si maestrul in arte martiale&coregraful de actiune Panna Rittikrai spargea piata cu Ong-Bak: Muay Thai Warrior. Intai in Tailanda natala, apoi in Asia si chiar in State, unde filmul a fost promovat, mega-entuziast, de insusi Quentin Tarantino. Team-ul, completat de eroul bataus Tony Jaa, a stirnit, pentru scurt timp, o intreaga isterie in jurul variatiunii muay thay a filmelor cu batai & arte martiale extreme-oriental. Si a mai dat, in 2005, un episod de cafteli aiuritoare, Tom-Yum-Goong/ The Protector.
Mixul demential, iesit parca dintr-un joc video, de actiune non-stop, hiper-viteza, contorsionari acrobatice si pumni, picioare in figura, stomac s.a. continua si in cel de-al treilea produs marca Pinkaew & Rittikrai, Chocolate. Unde in centru nu mai este Jaa, ocupat cu regizarea unei continuari la Ong-Bak, ci o adolescenta autista, cu parul negru & ondulat si ochii mari, ca-n desenele animate, crescuta cu privirea la antrenamente si filme cu batai pe care creierul ei mecanic le inregistreaza cu o precizie inumana, iar corpul delicat le executa fara probleme. Nascuta din aventura pasionala (& interzisa) a unui japonez yakuza (Hiroshi Abe, popular star de soap-uri tv) cu ceva tendinte autiste cu o fatuca din staff-ul unui mafiot thailandez care pare sa aiba la dispozitie o armata de travestiti grotesti, dar experti (experte?) in cafturi.
Transformarea micutei ironic numita Zen (Jija Yanin Vismitananda), secondata de un prieten grasun, in masina exemplara de carat directe (si mai ales oblice) in dintii, ochii, pieptii, partile moi s.a. unui nesfirsit sir de masculi e triggerata de nevoia de a recupera bani de la datornici pentru a plati tratamentul mamei. Moment in care sentimentalismele itite in primul sfert de ora se dau binisor in spate, iar filmul se transforma intr-o serie halucinanta de batai intre pustoaica hitinatoare si minimal dotata la capitolul vocabular si tot mai multi gangsterasi. Desigur, in setting-uri tot mai spectaculoase, dintre care se remarca un abator si palierele exterioare ale unui imobil, cu ceva sarituri inainte-inapoi pe acoperisul de pe cealalta parte a strazii.
Evident, intreaga intreprindere nu-ti solicita mai mult de 2 neuroni, dar cel putin aceia e foarte probabil sa sinapseze haotic intr-o veselie, topaind in ritmul tot mai ametitor al loviturilor, salturilor, rasucirilor si urletelor ce puncteaza actiunea care iti da senzatia de nivel superior al unui joc video unde protagonistii sint minuiti de niste indivizi foarte priceputi. Fapt confirmat de dublele alb-negru inserate, Jackie Chan style, pe genericul final, din care vezi ca totul e facut pe bune, fara dubluri si efecte computeristice si cu destul collateral damage.
Asadar, un film numai bun pentru odihnit mintea si ridicat voios adrenalina; plus ca are o coloana sonora mai mult decit simpatica.