Prima zi, miercuri, line-up indie rock cu un plus de culoare funk si raggae de la Patrice, cunoscuta pentru multi ca ziua cu The Killers, high-light indiscutabil. Debut insorit, plin de vanzoleala, preumblari pentru intrat in atmosfera festivaliera si localizat scene, gherete cu jetoane si standuri cu haleala.
Surpriza placuta au fost Snails, rock alternativ moldovenesc cu un live corect si antrenant pe scena Ciuc. Genul de trupa de care ai auzit în treacat, pe care i-ai vazut pe youtube si i-ai uitat, dar care live stiu ce si cum sa faca. Incheiere inspirata de Superbasuri, energetic si optimist. A doua surpiza placuta e un stand de mancare chinezeasca. Se cheama Chopsticks, dar ofera numai furculite din plastic. Mancarea e buna, berea n-o laud dar pretul e corect.
Pe scena Romtelecom debuteaza ceva gosspel-ish si ma opresc din urmarirea unui grup de omuleti verzi pentru vreo doua piese Patrice. Individul, cu toate trendurile worldmusic pe care le amalgameaza, cu bascul si cu privirea confuza de epigon al lui Bob Marley mi-a fost antipatic de prima oara cand i-am zarit mecla pe un poster. Nici live nu mi se pare frecventabil, poate o fi de la sonorizare (sau nu). Inca o bere, plimbare de voie si se aude ceva destul de tolerabil dinspre scena cu Patrice, o piesa cu multe tobe si chitari. Patrice are destul de mulţi fani care se bucura din plin de performance, eu unul ma bucur de momentul pre-furtuna, cu briza calda si cer inorat.
Surpriza deloc placuta are loc pe la jumatatea recitalului Patrice si se manifesta cu ploaie, tunete, fulgere si haos. Petrec evenimentul meteo intr-un cort cu alti oameni nu chiar incantati de optimismul oragnizatorilor care probabil au sperat ca dupa o luna cu ploi nocturne constante fix pentru festival vremea va fi insorita. Lucrurile devin neplacute odata cu prelungirea furtunii printr-o ploaie constanta si irtanta.
Un Jaggermeister si White Lies incep sa cante dar mare parte din public se amplaseaza in continuare la adapost in cortul Alto. O excursie spre ghereta cu jetoane implica traversarea de balti, adapostirea sub umbrele, apa in incaltari si constatarea deloc fericita ca elixirul numit cafea a fost exclus din meniu-urile barurilor. Oameni cu pelerine de ploaie albe, rozulii sau potocalii, oameni cu pelerine croite pe loc din saci de gunoi negri, indivizi la bustul gol, individe iesite parca de la vreun concurs de tricouri ude. Cumva atmosfera e pitoreasca si festivaliera dar altcumva situatia nu e deloc amuzanta. Se exprima opinii despre calitatea biterului digestiv din plante de a tine raceala la distanta si despre necesitatea imperioasa a unui stand cu ceaiuri calde. Nu ma simt destul de brav cat sa ma umectez in fata scenei cu White Lies si chiar regret. O tipa draguta cu un hibrid de cizme si sandale în picioare zbiara injuraturi in mijlocul unei balti profunde. In cortul Alto o fetita de vreo 8 anisori danseaza foarte fericita pe o mini-scena alba. In rest ambientul este cam dezumflat.
The Killers incep in forta, cu marea intrebare despre rasa umana si rasa dansatoare. Un gest in egala masura disperat, necesar si eficient care goleste cortul si aduce publicul in fata scenei Romtelecom. E bine, inca ploua, dar se danseaza si se canta en masse. Scena iluminata in movuri, proiectii pe un ecran segmentat pe verticala in mai multe dreptunghiuri, piese de pe ultimul album, se danseaza in ploaia care s-a mai domolit. Golurile din multime marcheaza baltile inerente asfaltului dambovitean. Concertul avanseaza si lipsa de verva specifica publicului autohton se insinueaza incet incet. Sonorizarea nu lucreaza in favoarea actului muzical-artistic si totusi situatia este cumva placuta. Oameni iesiti de pe la job-uri traind wild pe ploaie la concertul unei trupe rock-pop difuzate in heavy rotation la posturile de radio. Inainte de bis-uri, I’ve got soul but I’m not a soldier ma dezmorteste si scoate din gandurile obsesive despre cafea sau alte lichide calde.
Maine e ziua Moby, ocazie cu care voi afla si ce pot baietii de la Motorhead.