Inca o descoperire.
Io am combatut cat am putut fitnessul ca modalitate de a te recrea, mentinandu-ti tonusul totodata. Ca e plictisitor, sec, ca iti taie legatura cu natura si-atunci ce fel de sport e ala, ca te transforma in robot si atunci unde e hazul, ca de fapt lupta cu tine e prea aspra, dar nu am mai putut nene sa ma opun. Am facut compromisul si gata. Am ajuns si la sala de forta, ca de fapt asa se numeste aceasta hala cu instrumente si aparate care trag de tine doar daca tragi tu de ele. Si bine am facut, caci mi-au fost spulberate toate contraargumentele cat ai face o genuflexiune.
Combateam aiurea, fiindca nu stiam micul amanunt care a facut totul mult mai limpede. Aici, in sala la care am nimerit din intamplare, am avut revelatia. Sa mergi pe banda aia in nestire, cu zecile de minute producand litri intregi de sudoare, sa ridici greutati à la Nicu Vlad, sa mergi cu pasul piticului labartat a fandare, sa dai la pedale cu venele zbatandu-ti-se poate parea dificil. Dar este extrem de simplu! La sala asta, numai la ea. Pentru ca au avut inspiratia sa puna pe toate ecranele din incinta numai imagini apocaliptice, emisiuni cu balene ucigase, mari accidente ale omenirii, furtuni devastatoare, modalitati diverse de tortura aplicata in vremuri stravechi, procedura detaliata a tatuajului, caini rupand beregatele in povesti impresionante, topul criminalilor in serie, ce sa mai vorbim, sunt toate nenorocirile, nu lipseste nici una la televizoarele salii de sport, fixate pe Discovery.
Normal ca, prin comparatie, a-ti chinui muschii cu regularitate devine o bagatela, un flecustet, o istorie amuzanta. Pe care v-am povestit-o asa, incalecand pe-o sa. Exersez relaxata pe bicicleta privind ranile pe care le-a capatat un domn care nu a stiut ca delfinii pot ataca omul. Traiasca fitnessu’.