Tarata in iad e o placere, si nu numai pentru fanii horror-ului, ci pentru orice spectator care poate aprecia inteligenta filmica a unui regizor indiferent in ce gen lucreaza.
Cu Tarata in iad, regizorul Sam Raimi (Spider-Man 1, 2, 3) se intoarce la genul care l-a consacrat: horror-ul. Si bine face. Ca regizor al Spider-Man-urilor nu era decat un fel de manator de elefanti, pe cand in horror e un mic maestru. Drag Me to Hell nu are mari pretentii si asta face parte din farmecul sau. Arsenalul sau de provocat spaima e unul cat se poate de clasic, parodiat si rasparodiat: vrajitoarea batrana cu accent est-european, casa bantuita care noaptea se umple de umbre si de zgomote, sedinta de spiritism.
Raimi isi arata clasa impingand cu buna stiinta o parte din aceste socuri intr-o zona invecinata cu a gagurilor de desen animat si, in acelasi timp, continuand sa se serveasca de ele, cu maxima eficienta, ca de niste socuri. Ca sa-si atinga acest al doilea scop, el nu se da inapoi de la trucurile cele mai ieftine (nu o data se intampla ca muzica sa faca brusc „bau!“ la spectator), dar apreciaza si avantajele finetii: de exemplu, e inevitabil ca intalnirea dintre eroina hartuita de demoni si parintii prietenului ei, care o dispretuiesc, sa se soldeze cu o catastrofa; finetea consta in faptul ca, impotriva tuturor pronosticurilor, parintii prietenului incep s-o placa – si abia atunci se dezlantuie demonii.
Sadismul filmului nu e sadism-sadism – e prea sprinten; e doar perversitate simpatic-adolescentina. E si filmat in cadre ca de BD – plastica are genul acela de energie. E plin de faze scarboase care, datorita preciziei cu care sunt executate, devin inflorituri comice extravagante, si de tuse tupeiste: secventa sedintei de spiritism, care e din start semicomica din cauza familiaritatii, e impinsa si mai tare pe muchea parodiei prin prezenta unei capre.
Si totusi nu cade.