Katalin Varga e filmul unui om extrem de inocent (ca sa ma exprim politicos) in materie de estetica.
Si genul asta de inocenta produce kitsch.
Omeneste vorbind, e admirabil din partea lui Peter Strickland – un britanic in varsta de 36 de ani – ca a venit in Transilvania de capul lui si a turnat acolo un film, cu actori romani de limba maghiara, finantandu-se in cea mai mare parte de unul singur. Dupa cum, tot omeneste vorbind, e admirabil din partea producatorilor romani Oana si Tudor Giurgiu ca i-au sarit in ajutor in faza de postproductie. Din pacate, toate aceste calitati omeneste- admirabile nu sunt suficiente pentru a produce ceva valabil in arta.
Katalin Varga e povestea unei femei de la tara care se razbuna pe barbatii care au violat-o cu 10 ani in urma. Strickland incearca sa se foloseasca de decorul transilvanean pentru a conferi acestei drame o nota arhaica sau atemporala, care s-o apropie de tragediile clasice. Insa ideile lui despre sentimente omenesti precum cainta sau setea de razbunare sunt la fel de livresti ca ale lui liceean-dramaturg. Sunt anemice. Nu sunt improspatate de nicio observatie facuta la fata locului, asupra oamenilor reali care traiesc in Transilvania.
Drama lui e o constructie anemic-artificiala (dialogurile sunt atroce in pseudoliteraritatea lor lemnoasa) inserata cu forta in decorul natural transilvanean: o grefa care nu prinde. Si, peste grefa asta, Strickland mai incearca una – o grefa de "misteriozitate", ca sa-i spun asa, realizata prin tot felul de sunete (inclusiv din categoria celor folosite in filmele horror ca sa vesteasca apropierea Necuratului) care, alipite la imaginile cu eroina mergand cu caruta, lucreaza din greu ca sa-i induca spectatorului senzatia ca e ceva magic in aer, ca Transilvania asta ascunde mistere inefabile: un demers grosolan si gaunos – exotism kitsch cu transilvaneni.