De Citit : Editoriale

Transpir, deci rezist

| 07 iulie

Am fost inzestrat de natura cu niste sprancene serioase, bine conturate dar greu controlabile.

Daca nu le-as freca uneori de un perete aspru, sunt sigur ca s-ar intinde ca o iedera si ar ajunge sa-mi gadile buza superioara, contopindu-se cu mustata. Coplesit de amploarea fenomenului si intrigat de rolul sprancenelor in anatomie, m-am documentat si am aflat un lucru pe cat de interesant, pe atat de neasteptat. Sprancenele sunt acolo unde sunt pentru a-mi feri ochii de sudoarea fruntii. Mostenirea genetica a sprancenelor stufoase a venit la pachet si cu o transpi­ratie care poate deveni foarte usor abundenta, deci natura a fost de doua ori generoasa. Pe de alta parte, chiar daca a exagerat putin, mi-a dat doua chestii care se anuleaza reciproc. In plus, spre deosebire de barajele naturale construite de castori, sprancenele mele au un debit limitat. Broboanele de sudoare aluneca si se prind in ele, unde stau, stau, stau, si aduc si pe altele, ajungandu-se la acumulari care inregistreaza uneori chiar si doua picaturi pe centimetrul patrat. Nu e o chestie placuta. Atunci cand angrenajul stufos cedeaza iar streasina virila a arcadei nu mai suporta tensiunea acvatica, ochelarii de soare mi se uda pe interior iar genele imi preling saratura in ochi. N-am ce face. Ma gandeam ca poate, totusi, designul genetic e usor imperfect iar sprancenele mele trebuie reconfigurate. O curbura mai bine pusa la punct sunt sigur ca ar permite transpiratiei sa alunece pe langa tample, fara sa mai inunde piramida nazala si fara sa ma orbeasca. Trebuie sa ma duc la cosmeticiene, dar cum le zic cand le rog sa-mi penseze sprancenele? „Doua burlane, va rog frumos“.