"Bunicul meu si strabunicul tau s-au angajat in ’43. Baiat de pravalie. N-a stat mult, numai pana in ’46, da’, dupa aia, degeaba incercau sa-l pacaleasca generatiile mai noi. Sau asa i s-a parut lui, ca vor sa-i scoata banii din buzunar cu forcepsul. Ai sa spui ca era zgarcit si-ti dau dreptate. Dar cei care au facut foamea vor intelege. Exact aici era, odata, o chestie mare, ii spunea Regina, un soi de complex. Marfuri de tot soiul. In pravalii se vindea tot ca acum, la gramada."
Daca ma uit la bunicul, la cei 66 de ani, imi vine sa cred ca e batran ca timpul, dar tata imi zice ca e inca verde si c-o sa traiasca o suta de ani. Aoleu, o suta de ani! o vesnicie!
"Dl Leibovitz, batranul, patronul (ca era si un tanar domn Leibovitz, in pelerinaj la |ara Sfanta), era un maestru al artei comerciale. Mirosea intotdeauna oportunitatile si-si facea planurile de afaceri mai bine decat o fac, azi o mie de corporatisti de-ai tai." De unde o fi stiind bunicul cuvantul "corporatist" n-am idee. Priveste prea mult la televizor. "Se uita la client si intr-o clipa il ghicea. Ii ghicea dorintele. Apoi comanda marfa numai si numai cum dicta piata." Mergeam impreuna pe Lipscani – il convinsesem sa-mi ia o placa –, dar voia s-o vada cu ochii lui. Ne oprisem la intersectie si el se uita oarecum chioras la casele renovate. "Intr-o zi, tata (adica strabunicu-tau) l-a vazut cu ochii lui pe jupan cum isi strangea capul intre maini si mormaia surd. C-o fi, c-o pati, l-a descusut. Omul tocmai isi pusese dantura de aur, ca sa-si tina banii in casa. Numai ca, in ziua respectiva, isi tinea capul in palme si rotea niste ochi de nebun. «Vasilica, tu auzi ceva?» «Ce s-aud, jupane?» «Muzica.» Tata a facut ochi mari, mari. «Canta Zavaidoc.» Tata a ciulit urechile si si-a facut cruce cu limba. Nu se auzea decat un difuzor ragusit. «Domnu’ Lebovitz, va doare ceva?» Omul a rotit niste ochi aiuriti si, in loc sa-l repeada, a oftat. «Vasilica, puiule, aud. Eu aud ceva. Tare.» Respectuos, tata a asteptat urmarea. «Uite, acum s-a-ntrerupt! Cica e un comunicat important pentru tara!» Pauza. «Vorbeste Regele!» Tata a tras concluzia ca batranul s-a ticnit. Dar, exact in aceeasi clipa, difuzorul gajait care canta reclama Gladys s-a inecat, iar cuvantarea Regelui s-a auzit, cu pacanituri in tot locul. Vorbea, intr-adevar, Maiestatea Sa."
"Si – am zis eu – ce zicea?" "A, mai nimic. Era 23 august, cazuse Antonescu." "Nu ma-nnebuni!" "Pai, era de la dantura. Domnu’ Leibovitz prindea Radio Romania." "Si?" "Si nimic. In ’46, a plecat din tara, iar tata a dat la facultate." "Si?" Si ce? Sa nu-mi spui ca nu-ti place – mi-a zis el, aratand skateboardul din vitrina, ca ma supar!" "Se poate, bunicule?"