Asta e filmul Australia: o sminteala.
Australia nu e un film despre Australia, ci despre dragostea regizorului Baz Luhrmann pentru tropii (adica figurile de stil) si poncifele epopeilor hollywoodiene de altadata: pentru peisajele lor "naturale" create adesea in studio, pentru amurgurile lor mai sangerii si noptile lor mai instelate decat cele din viata reala, pentru povestile lor de dragoste atat de stilizate incat semanau cu niste dansuri, pentru stereotipurile lor – slujitorul "de culoare" loial pana la moarte, alcoolicul care-si recastiga demnitatea jertfindu-si viata etc.
Luhrmann recunoaste cliseele drept clisee (e evident dupa cum le ingroasa), dar nu e un ironist. Chiar vrea sa realizeze o epopee nationala australiana si crede ca tropii si cliseele vechiului Hollywood reprezinta singurul limbaj adecvat unui asemenea demers. E un romantic al ideii de "magie cinematografica": crede ca o mie de clisee puse cap la cap si amplificate pot da un adevar sublim. Dar oare chiar pot? Eroii principali (Nicole Kidman si Hugh Jackman), care ar trebui sa fie motorul filmului, nu au identitati destul de puternice – nu au viata – pentru ca fiecare lucru pe care-l fac e gandit ca un rapel la iconografia vechiului Hollywood.
Luhrmann e un fetisist – imbalsameaza gesturi si momente din filme vechi. Initial, povestea in sine are un mic motor (transportarea unei cirezi de vite, prin pustiu, de la o ferma izolata pana la un oras), dar acesta se opreste dupa vreo ora (cand ajung la destinatie) si, fiind o epopee, filmul trebuie sa creasca (spre trei ore), sa acopere cat mai mult (de la conflicte rasiale pana la un razboi mondial), si nu poate creste decat in gol, acumuland momente "clasice" (baluri, despartiri, jertfe, atacuri aeriene) pe o temelie inexistenta.