Cand nu le mai stii pe toate, in capul tau se sparge pana si cuadratura cercului.
Cel care a bagat in sperieti toata adunarea si-a perdut aura. Nu mai e marele maestru al combinatiilor. Agneta simte: asta chiar nu stie ce-a facut ea in Brazilia. Dar a facut ceva? A fost cu adevarat in Rio? Tony simte si ea ca de acum e in floarea varstei. Viitorul poate sa inceapa. Mars d’aci! Toma pricepe cine e adevaratul stapan la geamuri multe. Sa inchida localul? E si foarte tarziu! Stingerea! Locotenentul isi potriveste cascheta. Sa inceteze balciul! Desteptarea, sergent! Betivul se ridica si, cu pasi de-o nostima masura, se indreapta catre toaleta.
— Berea, uuh… – ceea ce dovedeste ca nici nu-i asa de beat.
Popescu isi revine din perplexitate. In definitiv, nici Parmenide n-a mers la scoala. Virgil, politaiul, priveste cu mila la Maria, care agita mopul. Cu un gest tacticos, il elibereaza pe motociclist!
— Baga-ti mintile-n cap! Ai toata tineretea dinaintea dumitale. Iar pistolul ala de jucarie poti sa ti-l bagi in fund!
— Nea Virgile, iarta-ma, nu mai fac!
— Si mai usor cu particulele elementare, ca-s oameni slabi de inima si pati vreo nenorocire!
— Zuzu, te iubesc! (Spiridon a simtit impulsul navalnic.)
— Spiridon, puiule, si eu te iubesc!
Popescu il priveste lung, lung, pe Anastase. Poezia lui, exact cea care il face, uneori, sa soarba cu galagios zeama de hamei, i se pare acceptabila. Dar ce spun eu acceptabila? Logica! Si pentru Anastase reciproca e valabila. In timp ce Maria da cu mopul, filozoful si poetul rostesc in acelasi glas:
— Sa vina o bere la superputere cand rima o cere!
Se privesc in ochi, ca doi prieteni despartiti din razboi, apoi, lumina se stinge incet, stergand cu un burete murdar fiintele celorlalti.